Răscolitor atât ca tematică, cât și ca abordare, spectacolul conturează imaginea unui cuplu care odată ajuns în punctul de a întreba "Și acum ce urmează?, își defulează o serie de tensiuni, frustrări, dezamăgiri și așteptări neonorate, aproape ca într-un joc de-a șoarecele și pisica în care poziționările se schimbă permanent. Se naște astfel un conflict instabil, care se întețește exact în momentul în care părea că se va stinge și că situația ar putea să ajungă la o concluzie amiabilă. Lucrurile rămase nespuse sunt însă impetuoase, ceea ce nu poate decât să destrame o potențială punte, și aceea destul de șubredă. Tocmai pe acest tumult nestăvilit își bazează direcția regizorală și Radu Iacoban, care permite spectacolului să curgă într-un mod cât mai firesc, oferindu-i spațiul și libertatea de a se manifesta fără opreliști, ceea ce face ca întregul demers să lase impresia de organicitate. Pentru că pe cei doi se poate ca unii dintre noi să-i fi văzut sau să-i fi auzit, să ne fie prieteni sau vecini, să trăiască în orașul nostru sau în alte locuri, străine nouă. O dispută asemenea unui meci de box, alimentat de orgoliile aruncate ca formă a dominației pe care ambii încearcă să și-o aproprieze, lipsind așadar orice posibilitate de a da înapoi sau de a face un pas în spate prin care atenueze și, în final, să estompeze încordarea progresivă.
Întreaga poveste se conturează în jurul Barbarei și a lu Wagner care într-o dimineață, la ora 5, întrețin o ceartă începută cu 7 ore înainte și care pare că nu duce nicăieri, ba chiar regresează într-o confruntare fizică și într-un concurs de invective care ascund în spatele lor multa deziluzie a ceea ce a însemnat căsnicia lor în ultimii 7 ani. Apropiindu-se de închiderea unui credit, Wagner consideră că este momentul oportun ca cei doi să înceapă să se gândească la un copil. Pentru Barbara însă, acesta este un gând absurd, lipsit de orice fel de rațiune. De altfel, aceste incongruențe sunt observate de Barbare prin intermediul unei linii solare, care îl împarte pe Wagner în două, reprezentând lucrurile pe care aceasta le iubește și cele pe care le urăște la el. Refuzul lui de a trece de cealaltă parte a liniei, respectiv așteptarea ei continuă care devine din ce în ce mai obositoare sunt motivele care cauzează și intensifică stările beligerante dintre cei doi. O situație fără ieșire pentru că, așa cum recunoaște Barbara, ea nu se poate desprinde de el, fiind alipită și incapabilă să se desprindă.
Scenografia semnată de Tudor Prodan vine în întâmpinarea acestei direcții prin creionarea unui spațiu care să evoce imaginea unui ring în care aceștia își duc bătăliile conjugale și care este mărginit la colțuri de corpuri de iluminat care își modifică intensitatea pentru a ilustra schimbările relaționale repetate dintre cele două personaje. În mijlocul acestui suprafețe stă atârnat un cuțit, pregătit parcă oricând să fie folosit pentru a-l vătăma pe celălalt, un mod prin care se subliniază încă o dată ostilitatea care dăinuie și care poate conduce la acțiuni care să aibă urmări nefericite. O propunere de decor destul de minimalistă, dar foarte eficientă în a perpetua și augmenta mesajul conținut.
Radu Iacoban reușește așadar să redea în Linia solară o imagine nu doar realistă, dar încărcată de emoțiile și decepțiile pitite în cele mai ascunse unghere ale noastre, inaccesibile celorlalți, așteptând doar momentul în care să iasă la suprafață și să se manifeste furibund și dezechilibrat, căutându-și propria dreptate. O explozie care cel mai probabil îl va afecta pe celălalt, aprinzându-i de asemenea fitilul, într-o deflagrație de reproșuri, deziluzii și speranțe deșarte.