mai 2024
Festivalul de Film Cannes, 2024
iubita mea e
- și-nainte dar mai ales
când se dezbracă de rochie -
frumoasă rău
frumoasă de m-omoară
cum se-omoară
filipinezii când cântă rău
la karaoke

My Way e mult mai mult decât un cântec; hitul major (de dinainte să fie la modă să zici "hit") a trecut epoci, granițe și generații. Un imn care a devenit parte din noi și o parte permanentă a istoriei muzicii. My Way este, de asemenea, una dintre cele mai cover-uite piese vreodată, de la Sid Vicious la Tom Jones, ca să nu mai vorbim de Nina Simone sau Pavarotti. Cu toate acestea, mulți oameni nu știu că hitul pe care l-a făcut faimos Sinatra a fost conceput inițial în Franța, la piscina conacului lui Claude François, într-o după-amiază de vară a anului 1967, și că o succesiune de întâlniri fortuite și nopți nedormite au condus-o peste Atlantic către bărbatul care avea să o transforme-n Legendă.

Într-o formă de biopic, documentarul My Way spune povestea genezei unui cântec mitic și a modului în care acesta a devenit parte a Hall of Fame (și Fatih Akin face asta, într-un context diferit totuși, în Rheingold, acolo în cadrul unui action movie).


Coregizat de Thierry Teston și Lisa Azuelos, documentarul pe care l-am urmărit (și despre care vorbim) a avut premiera în festivalul de la Cannes 2024 la Cinéma de la Plage, deci a umplut nu numai o sală, ci o plajă întreagă, cu tot cu meterezele pietonalului, peste care se aplecau frenetici fani de toate vârstele.

Sigur, piesa e genială. Linia ei melodică e atât de frumoasă, dar e și atât de simplă încât se putea ca un documentar întreg despre asta să fie nimicit de redundanță. Selecția din arhive a fost însă, pe lângă o oază de curiozități, un spectacol în toată regula, începând cu David Bowie care susține că versurile îi aparțin și i-au fost furate, ca mai apoi să facă tributul Life on Mars?, cu aproape aceeași linie melodică, dar alt tempo (David își recunoaște inspirația, chiar trece pe spatele albumului "For Frankie").


E interesant procesul prin care ia naștere un hit, cu atât mai mult cu cât francezii au fost primii care l-au cântat (chit că erau alte versuri în discuție inițial, alte nuanțe). Dar chestia asta se practica la greu, să mergi peste ocean cu piese la labeluri americane, să ți se traducă și adapteze versurile ca să poți ajunge la succes mondial. Problemele de etică ulterioare, furăciunea instrumentalului, proporția pastiș - originalitate, drepturile de autor, astea sunt detalii care se rezolvă fie frumos între cei în discuție, fie - ca în alte atâtea cazuri (chiar contemporane) - în instanță. Dar pot constitui un element spicy în elaborarea unui film despre un wonder.

Îmi place unghiul de abordare (unul dintre puținele alese în film) în care piesa minune My Way deschide calea spre povești telurice, de viață, ale oamenilor angrenați în spatele ei. Chiar peste generații, în medii sociale diferite, în forme din cele mai nebănuite. Îmi place mult când elogiul nu-i gratuit, doar așa, ci se concretizează în ceva. În acest caz în bucățile de filmări din arhive, chiar dacă unele pur informative, discursive, fără să fie dublate de imagini efective. Dar și poveștile au farmecul lor.

Mai e interesant și modul în care-și face loc ironia (deloc subtilă, de altfel, în documentarul ăsta mondial). De la glumele cu a conjuga verbul "I did it my way" în "He did it his way" (pentru regizor), sau "They did it their way" (pentru producție și postproducție), până chiar la informații șocante prezentate ludic: cum e aceea că-n Filipine piesa My Way e cauza foarte multor decese pentru cine-o cântă prost / fals la karaoke (ca să-mi explic un pic și poemul inițial). E o parte culturală pe care noi aici în România (și am văzut asta și pe plajă-n Franța, deci toposul se tot extinde) nu o putem lua în serios prea mult, sau cel puțin nu cu gravitasul pe care îl merită. Sau poți să-i zici haz de necaz, că la asta ne pricepem.

Uimitoare, nebănuite descoperiri despre piesa asta faimoasă și tot felul de legături între oameni care pornesc de la ea. Jay-Z are și el un cover la My Way. Sid Vicious de la Sex Pistols o ia și el în balon, o cântă nazal, își bate joc de sensul ei, dar asta pentru a-i da un nou sens: în continuare trebuie să fie rockstar sexy când o cântă, chiar și așa, nazal și flegmatic. Dar e și el conștient că-i datorează atât de multe.



Cu echilibrul său de vulnerabilitate și egoism, de suferință și de bravadă, My Way a fost aparent făcută pe măsură pentru Frank Sinatra, dar era, de fapt, cum am amintit deja, o versiune a unei melodii numite "Comme D'Habitude", înregistrată pentru prima dată în 1967 de coautorul ei, cântărețul francez Claude François.


Cântărețul și compozitorul canadian Paul Anka (cunoscut pentru Diana și Lonely Boy) a auzit cântecul în timp ce se afla în vacanță în Franța și a fost inspirat să îl adapteze pentru Sinatra, care îi spusese că se gândea să renunțe la industria muzicală. În loc să traducă versurile originale în franceză, Anka a scris un nou set de versuri în engleză pentru cântec. Frank nu a avut nevoie de prea mult pentru a înregistra melodia - a fost convins pe dată și, la 30 decembrie 1968, a intrat într-un studio de înregistrări din Los Angeles pentru a-și pune amprenta de neșters pe ea. La 3 ani de la lansare, Sinatra s-a ținut totuși de cuvânt și s-a retras, dar a lăsat în urmă frumusețea pe care o ascultăm și astăzi.


Documentarul mai trece prin experiența cântată a Ninei Simone și a lui Presley, iar arhivele cu Elvis vin cu un dinamism și un comic excelente: vedem un alt rockstar desăvârșit, dar pe care versurile piesei My Way îl descriu într-un sens chiar profetic.



Partea frumoasă când documentarul e despre o melodie și e doar grefat pe niște persoane de tranzit care ne ajută să ne facem o imagine de ansamblu e fix asta: totul e ca și cum te-ai uita la o miniserie documentară (tindem să asociem foarte mult cu persoane forma asta de expresie în film, cel mult cu evenimente), și e super greu să nu iei totul ca pe-un "mocumentary", dacă tranzițiile sunt dezechilibrate. Aici nu dezechilibrul e problema. Cântecul se pasează tuturor firesc și simetric și (poate numai în cazul lui Frank, dar justificat de context) nu există neapărat o ierarhie. Structural, pe partea asta de arhive, e superb.

Ceva un pic cam cheesy totuși e să personifici cântecelul. O voce de femeie ne vorbește pe rupte despre ea ca fiind "Calea", e ceva atât de la prima mână încât poate să pară un kitsch odios, dar poate doar nu-i pe gustul meu.

Jaques Revaux (compozitorul bucății originale de pian de pe Comme d'habitude) e un mare boss, finalmente. Îl simți din testimoniale cât e de fresh pentru 83 de ani, vorbește cu nerv, dar totodată calm, despre viață și despre cât de simplu a funcționat pentru el ceva la care generații întregi ciulesc și-acuma urechile. Cumva modest, dar încrezător, bucuros. Și mândru. Așa a și urcat pe scena Ciné de la plage, într-un costum țiplă și-n picioare cu niște OZN-uri: McQueenși roșii neon, cel mai probabil. Și-n film, cum ziceam, e savuros, dar și în viața reală-i o prezență, un personaj.

Ce e deranjant la filmul ăsta e împletirea nefericită, artificială cu cotidianul. Vin doi muzicieni (din filme separate) care parcă-și pregătesc coveruri onorifice. Știm deja că așa o să se termine filmul-tribut. Dar în loc de cântat, oamenii mai apar pe ecran numai așa: să tulbure arhivele, să vorbească-n epitete despre colosul My Way (ca un preludiu enorm la o performanță mid, dar pe care nici măcar n-o mai așteptăm). Un tip și o tipă, adică. Și nu cântă nici prea nașpa, dar nu-s din filmul ăsta, parcă, pur și simplu. Strică arhivele frumoase de dinainte. Și de după.

Pe urmă, tot felul de compozitori fără (același) geniu fac apologia simplității. Explică, fascinați, câte un arpegiu. Parcă încearcă să conțină în cuvintele alea tot ce ar avea filmul mai frumos de oferit fără ele. Și-aici e loc și pentru apologia mea: tot asta fac și eu când scriu despre ceva, să nu fiu meschin, totuși. Acum, de pildă, vorbesc despre oameni care vorbesc despre ceva. Deci ce e diferit?

Am mai zis de mai multe ori că-i o tâmpenie să scrii despre filme și încă susțin asta. Noroc că se mai întâmplă chestii și până să intru din cinematografe în cinematografe. Și după ce am ieșit din cinematografe în cinematografe. Noroc că mai există și povești. Dar sincer, scriu tot din dragoste pentru treaba asta (nici nu știu dacă bine) și ca să imprim și altora dragostea asta de a încerca filmele. Întotdeauna (fără nicio excepție), și când zic ceva de rău de vreun film (sau în fine, că nu mi-a plăcut mie), nu o zic în sensul de a nu vă mai duce. Nu vreau să vă conving de asta. Dimpotrivă. Mai tare mi-ar plăcea să mergeți și să vedem după dacă mai stă în picioare ce am zis. Plus de asta, fiecare film văzut și despre care scriu (aleg să scriu) e (totuși) o investiție de timp și de resurse. Și mă citesc și eu după, la fel de critic, pe mine.

Revin la premiera asta mondială de care ziceam. Adică revin să mai spun doar atâta: I've seen it My way. Not your way.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus