La-nceput Viața bate filmul, dar apoi Filmu-nvață viață - Cannes, 2024

La un moment dat m-ajunge și oboseala. Pun ghiozdanul pe plajă, capul pe ghiozdan și adorm așa, legănat de valuri. Port badge-ul la gât, am toate lucrurile sub cap. Telefonul e fie pe silențios, fie fără baterie, cum m-am obișnuit să fie.

Mă trezesc buimac după câteva ore cu un apel de la un număr de Franța, printre mesaje cu "Pachetul tău are o problemă la livrare, apasă aici". Mesajele le ignor, dar numărul îl formez înapoi.

Răspunde George, românul. Mă bucur că m-a sunat, m-așteptam să fi zis doar așa, în prima seară, să se afle în treabă. Și mă întreabă ce program am. Mă duceam seara la un film de la 10. Abia se făcuse 7. Îmi zice că iese și el, cu familia lui, la plimbare prin centru, pe la 8. Mă invitase la ei, dar era cam din scurt și nu știam ce să zic.

Ne vedem toți la Mec-ul de peste drum de Palais și de acolo ne mutăm la o bere undeva. De la ei am descoperit Monaco, draftul cu sirop fructat pe care l-am băut multe zile după aia.

La plecare (am stat până aproape de film), George îmi zice că poate ne vedem vineri la un grătar la ei. Îmi aduc instant aminte ce lipsea din pavilionul românesc de la Cannes, acolo pe culoar, pe plajă, printre toate corturile internaționale: grătarul.

Asta se-ntâmpla pe joi. Prietenii mei încă n-ajunseseră. Jeff zbura din Londra abia ziua următoare. Florin și Ciobi de la București, tot atunci. Avea să fie cel mai frumos weekend prelungit de până acum. Îmi plac sincronizările de felul ăsta mult de tot.

*
Înainte de somnul de pe plajă vorbisem cu proful meu. Cu o zi înainte mă întrebase dacă n-aș putea să intru în direct la TV, la breaking news-ul dintre 16 și 17, vreo 5 minute. Am zis că firește că vreau. Am făcut pe urmă de dimineață (sau prânz, depinde cum cuantifici) o "repetiție", adică să zic cam ce aș vrea să punctez în intervenție.

Ulterior am punctat lucrurile astea:

"Am fost invitat un pic să vorbesc la Digi24 (mulțumesc dom' profesor Cristi Citre pentru invitație) și, printre emoții firești și sustras de la premiera Bird, r. Andrea Arnold (la care m-am întors după transmisie și despre care voi vorbi cât de curând) am trecut în revistă un pic evenimentele românești cu care defilăm în festival, după cum urmează:

Nasty, regia Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu și Cristian Pascariu va avea parte de o proiecție specială în secțiunea Séances speciales, în afara competiției. Nu concurează la niciun premiu întrucât a avut deja premiera în țară, dar mi se pare că e un moment istoric pe nișa asta a documentarului în țara noastră - tot în 2024 mai avem și documentarul Hai, România! - Povestea Generației de Aur, regia Claudiu Mitcu, despre echipa națională a României.

Trei kilometri până la capătul lumii, regia Emanuel Pârvu e în cursa pentru Palme d'Or, la doi ani după R.M.N.-ul lui Cristian Mungiu. Este cel de al treilea lungmetraj semnat de Emanuel Pârvu, după debutul Meda sau Partea nu prea fericita a lucrurilor care a primit 2 premii la Sarajevo Film Festival în 2018, pentru cel mai bun regizor și cel mai bun actor principal (Șerban Pavlu) și lungmetrajul Marocco, selectat la Festival de San Sebastián, 2021.

În plus, Festival de Cannes anunță singurul proiect românesc selectat în competiția imersivă: Human Violins: Prelude, realizat de Ioana Mischie, ceea ce este o performanță excepțională pentru domeniul artelor digitale din România. Doar 8 proiecte din întreaga lume sunt incluse în această competiție oficială, iar unul dintre ele este românesc - Human Violins: Prelude, scris, regizat și produs majoritar de Ioana Mischie, cineastă, artistă transmedia și lector universitar în cadrul UNATC. Proiectul expus ca instalație transmedia va avea premiera mondială în cadrul festivalului, deschizând astfel un Nou Val Imersiv.

Cum spuneam, selecția reprezintă o performanță istorică pentru domeniul artelor imersive din România. Artiștii selectați în competiție sunt considerați trendsetters în domeniul audio-vizual, propunând o schimbare de paradigmă în domeniul artistic și noi gramatici de povestire holistică.

Printre peliculele foarte așteptate se numără și Megalopolis, care descrie o lume fantezistă, postapocaliptică. Francis Ford Coppola lucrează la această producție din 1979 și l-a avut director de imagine pe Mihai Mălaimare Jr, cu care a mai colaborat în trecut."

Pentru că era firesc să vorbesc despre performanțele României la Cannes 2024, pe un montaj al lor cu filmele. Și-adică... emoții nu prea aveam atunci. Doar că am așteptat în ora aia intervenția. Și așteptarea se tot lungea. Și a fost să fie abia în ziua următoare.

Ce se întâmplase: pe 16 mai 2024 a avut loc o tentativă de asasinat asupra premierului slovac Fico. Și breaking news-ul a stat întreaga oră pe subiect (foarte just, de altfel). Cum ar fi fost ca-ntr-o pauză de 5 minute, o fereastră, eu să intru să vorbesc nonșalant despre filme și experiența de aici?

*
Grătarul lui George era pentru ziua fetei lui. Mă și gândeam, poate așa o fi acum, aici, ospitalitatea. Zburasem de la București, unde lucrurile stau un pic altfel. Dar sigur, era și un context diferit. Erau și 2% șanse să plec însurat de aici, așa că poate mai bine mă duceam. Dar n-am apucat. Oricum, am vorbit multe: despre calitatea vieții de acolo, despre congrese și ce se mai petrece și după festival, locuri de ieșit: cele bune, cele ieftine, cele ieftine și bune. Am vorbit despre apartamente (și Jeff scrollase la un moment dat în căutări. Zicea că poate schimbă visul și lasă Marocul la bătrânețe, dar cine mai știe. Oricum, un apartamentuț de vacanță pe-acolo nu sună chiar rău. Cu toate că Nisa-i mult peste Cannes, dar fără festival de film). Despre investiții, cât și cum merită. Salarii și felul în care decurge viața. Și cum raportul îți dă de fiecare dată de înțeles că-i mai ieftin decât în România (și decât Londra). Am vorbit despre cât să ieși să mănânci versus cât să-ți gătești chiar tu. Am aflat și că George și fratele lui au lucrat ca gărzi de corp la un hotel de pe-acolo mai demult, în care se cazase Madonna pentru o săptămână. Hotelul i-a modificat apartamentul după cerințe: sală de fitness, spațiu, piscină, tot tacâmul. Iar pe frați i-au ales să păzească ușa Madonnei săptămâna aia. Am mai aflat și că-ntr-un an, George și familia lui l-au omenit pe Cabral în Cannes. Și o grămadă de povești uimitoare, de mă minunam singur și multă vreme după aia. Ca de un vis cu ochii deschiși.

La televizor am intrat ziua următoare, la 24 de ore de la breaking-ul cu tentativa de asasinat. Asta așa, să punctez că știrile oricum sunt perisabile și depind de contexte. Poate și cronicile astea de film o să ajute (sau nu) în anumite contexte, punctual, cum și apar tot în anumite contexte, punctual. Interviurile cu oameni apar tot conjugate cu un eveniment anume, nu din senin. Sau despre un eveniment anume, de la care n-a trecut foarte mult, în cel mai rău caz. Totul se consumă, așadar. Și nici nu pot să spun: "mai ales filmele". Pentru că nu-i "mai ales".

Așa cum am avut și prima mea programare de roundtable interview cu Nabil Ayouch, regizorul filmului Everybody Loves Touda (despre care o să vorbesc cât de curând, tot așa cum am zis și despre Bird, regia Andrea Arnold). De-ndată ce transcriu și interviul oficial revin și cu ce a avut de zis omul ăsta despre filmul lui și despre cultura marocană ce-l înconjoară. Mi s-a părut absolut ireproșabil: ținută, postură și tot ce a zis. Și nu zic asta în comparație cu nimeni altcineva. Ci pur și simplu.

Dar dacă lucrurile merg bine până în toamnă, îmi doresc să surprind și valul marocan de film de la Marrakesh Film Festival, unde va fi proiectat negreșit și Touda, la el acasă la urma urmei. Dar dacă tot am început, vă zic un pic și despre filmul ăsta. Și revin cu nota regizorului.

Everybody Loves Touda (r. Nabil Ayouh): Touda este o Sheikha, o cântăreață tradițională marocană. Cântă în barurile din orașul ei de provincie, sub privirile bărbaților, și plănuiește să plece la Casablanca, pentru a obține recunoaștere și pentru a asigura un viitor mai bun fiului ei.


Filmul nu se ferește să prezinte dedesubturile culturale violente și viscerale pe care le presupune statutul de adevărată Sheikha. Într-o lume în care doar bărbații puteau cânta nestingheriți în public, femeile combinând adesea, fără voia lor, cântatul cu prostituția, pentru a se întreține, a deveni Sheikha era o formă de recunoaștere și de respect care-ți permitea să-ți faci, ca femeie, meseria fără compromisuri. O adevărată Sheikha nu era definită nici de talent, nici de experiență: puteai să ai o voce îngerească și să stăpânești bine nu știu câte instrumente, tradițional, erai considerată astfel numai dacă stăpâneai la perfecție un ritm specific, simplitatea. Un ritm care însoțește cântecele, doar la o tamburină mică, ceva atât de delicat, care pare banal de-a dreptul, dar e incredibil de dificil. Filmul (cu un titlu ironic, un double entendre, pentru că nimeni n-o iubește de fapt pe Touda, dar la asta aspiră în parcursul ei, să demonstreze că are toate calitățile necesare să se poată exprima liberă prin muzică) Everybody Loves Touda trece prin toată această violență și nedreptate cu candoare, ne face să plutim pe lângă cântăreață în călătoria ei, să cădem și să ne ridicăm odată cu ea. Nu vorbește despre un caz singular, ne transmite un întreg background cultural și o face pe înțeles. Și-am văzut pasiune și-n felul în care vorbea Nabil despre context: punea întotdeauna contextul mai presus de filmul său. Cel din urmă doar servea primului. Pentru că scopul lui, la finalul zilei, e să clădească o lume mai bună, mai conștientă și mai înțelegătoare cu ajutorul filmului, prin film.