L-am căutat pe Cehov și-n Bird. Era la vedere - Cannes, 2024

Noul și mult așteptatul film al Andreei Arnold, Bird, a ajuns joia trecută (16 mai 2024) la Festivalul de Film de la Cannes pentru o premieră mondială în după-amiaza zilei, la Teatrul Grand Lumière. Filmul a fost primit cu căldură, inclusiv cu o ovație de șapte minute-n final. Și e de înțeles.

Barry Keoghan, Franz Rogowski, Nykiya Adams și Jason Buda sunt protagoniștii acestui film care urmărește o fetiță de 12 ani (Adams) care locuiește cu fratele ei (Buda) și cu un tată singur (Keoghan) într-o locuință improvizată din North Kent. Pe măsură ce se apropie de pubertate, ea caută atenție și aventură în altă parte. Liniaritatea vieții de zi cu zi este dată peste cap atunci când îl întâlnește pe Bird (Rogowski).
 

Proiecția a marcat o revenire triumfală la Cannes pentru Arnold, care a devenit una dintre cele mai iubite și premiate veterane ale festivalului. Ultima dată a fost prezentă pe Croisette pentru a-și prezenta filmul, Cow, în 2021. Înainte de asta, ea a luat un premiu al juriului în 2016 pentru American Honey, o fabulă despre viața în SUA pentru un set de tineri cu probleme. L-a adăugat pe acesta din urmă la palmaresul său de premii ale juriului de la Cannes, pe care l-a obținut în 2006 pentru Red Road și din nou în 2008 pentru Fish Tank.

Dar și dacă nu știai toate astea, nu contează. Bird e un film despre un băiat timid, educat care ajunge, cumva nepotrivit (dar totuși nu atât de), în miezul vieții de favelă pe care o trăiește Adams. Printre violența, sărăcia, abuzul zilnic, multitudinea de iubiți cu care se perindă mama ei, care mai de care mai plini de vicii, dincolo și de probleme mundane reprezentate frumos și firesc (de pildă, prima menstruație), Bird este acest așa-zis intrus, observațional și tăcut, timid, cu propriile probleme (cele mai mari chiar de ordinul realismului magic, fie ăsta singurul spoiler). Cu toate astea, Bird e protector și iubitor, într-un raport bizar cu protagonista, în ceea ce ar putea trece drept poveste de dragoste imposibilă, neîmpărtășită.

Toată estetica, grotescă, dar incredibil colorizată, laolaltă cu universul sonor demențial, duc cumva într-o zonă grafică de FIFA Volta. De parcă ce privim e un joc pe calculator la rezoluție umană. Și tot în cheia asta înțelegem elementele de realism magic: de pildă sincronizarea voinței păsărilor cu cea a protagonistei: natura concură la îndeplinirea scopurilor acesteia din urmă.

La urma urmei, problemele sunt mundane, fiziologice, menstruații, sarcini nedorite, avorturi, (ne)recunoașterea filiației de tată după mulți ani, un bal de absolvire - toate bucurându-se de o "aripă" mitico-legendară protectoare.

Dar regizoarea câștigă prin tot melanjul acestor elemente. Elementele oniricului se contopesc bine (paradoxal, chiar credibil) într-un univers oximoronic: nu te aștepți să apară, dar îți vine să le crezi pe fiecare în parte. Totu-i pe-nțeles și foarte bine dozat, bine structurat. Există și un arc al maturității iminente a protagonistei, chiar înțelegem totul ca proces, ca evoluție. Nu neapărat spre mai bine, dar spre acceptare. Și uneori acceptarea înseamnă (și) mai bine. Și, precum la Cehov, titlul anticipează convenția pe care o descoperim abia în final, dar o așteptăm tot filmul. Și pe care eu nu o să o dezvălui, că ar fi prea mare spoiler.

Bird e filmul ăla care ne învață, pe nepregătite, că viața nu se schimbă, viața se trăiește. Și uneori doar asta-i de ajuns să apară și schimbările pe care le vrem. Nimic filosofic, totuși, ci pur teluric. O poveste-nchisă-ntr-un film de acțiune cu nițel suprarealism: rețeta perfectă să putem visa și noi mai departe cu ochii deschiși. Sau măcar să ne dăm seama că suntem norocoși unde suntem. Big smash Bird, regia Andrea Arnold, să-l puneți numaidecât pe listă!