Lula / Olympiques! La France des Jeux / Parthenope
Trebuie să recunosc, am simțit un pic de FOMO (fear of missing out) în prima săptămână a Festivalului de Film de la Cannes, ediția a 77-a. Dar mi-am spus că it is what it is. Pentru că nu mai sunt unde mă aflam acum 2 ani. Metaforic vorbind, că practic... tot în Mandelieu la Napoule sunt cazată.
Este al treilea an în care particip la festival în calitate de jurnalistă și primul în care lipsesc mai mult de două zile. Asta fiindcă am terminat facultatea și am avut oportunitatea / norocul de a fi angajată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, la doar 4 luni după licență. La TT am avut în weekendul trecut premieră, Pescărușul, în viziunea regizorului francez Christian Benedetti. Am rămas ca să moderez discuțiile cu publicul de după reprezentațiile de sâmbătă (17 mai 2024) și duminică (18 mai 2024). Faptul că am auzit atâta franceză în aceste zile m-a făcut totuși să mă simt oarecum mai aproape de Franța, dar nu știu dacă asta a fost de bine sau de rău.
După premieră am sărbătorit cum se cuvinte și, în dimineața următoare, împreună cu prietenul meu care a venit și el la TT să vadă spectacolul, am plecat din nou spre București - și în Piatra tot din capitală venisem - unde, în aeroport, ne-am întâlnit cu mama. De fapt, traseul meu de când am plecat de "acasă" - căci doar cu mare greutate pot numi astfel Clujul - arată cam așa: Târgu Mureș - Abuș - Toplița - Târgu Mureș - Sighișoara - București - Piatra Neamț - București - Nisa - Mandelieu la Napoule / Cannes. Deci a fost un drum lung.
Însă, deși ajunsesem la destinație și terminasem cu discuțiile, stresul nu era gata. Am o anxietate exacerbată când vine vorba de vorbit în public sau de interviuri în engleză. Franța era mai înnorată și mai posomorâtă decât o văzusem vreodată și eu aveam interviu online în următoarea zi cu actrița poloneză Anna Próchniak din The Tattooist of Auschwitz. Colac peste pupăză, în Mandelieu pare că nu te poți baza nici pe Wi-Fi, nici pe semnal. Așa că mă așteptam să întâmpin dificultăți tehnice, dar era prea târziu ca să mai dau înapoi. Nu a fost o surpriză când pe 21 mai 2024, între 11:05 și 11:15, când era slot-ul meu pentru interviu, am pierdut conexiunea cu "baza" de trei ori. Vântul bătea afară cu atâta furie încât credeam că ne va zbura în țara lui Oz.
Surpriza a fost totuși că actrița și PR-ul de la Sky Showtime, care îmi făcuse legătura, au fost atât de drăguțe încât au vrut să continuăm și m-au ajutat să depășesc cât de cât problemele. Cu chiu, cu vai, cu mai mult vai, am reușit în cele din urmă să aflu de la Anna toate informațiile pe care intenționam să le aflu. Ei îi voi rămâne recunoscătoare pentru acest miracol, fiindcă atunci când și-a dat seama că nu am timp să îmi pun toate întrebările, a anticipat ea ce m-ar putea interesa și a turuit la viteză maximă, dar totuși clar, cât mai multe detalii interesante despre procesul de creație al serialului. Anna, you're a sweetheart (sper că m-a auzit când am zis-o pe video).
Una peste altă, terminasem și cu asta și puteam acum să îmi ofer atenția nedivizată festivalului. Așa că am fost la Gare Maritime să îmi iau acreditarea și apoi m-am relaxat o oră pe plajă cu niște căpșuni și un bubble tea de lychee, ambele asezonate cu nisip mulțumită vijeliei. Am făcut o scurtă baie în marea învolburată și rece ca gheața, câteva poze să știe lumea că am ajuns și eu la Cannes.
Și gata, Let's get it started! Am plecat, în sfârșit, spre primul film de anul acesta. Lula al lui Oliver Stone.
Se simte diferența dintre experiența din 2022 și cea de acum, din infinit de multe puncte de vedere. Pare că au trecut zece ani, nu doi, fiindcă sunt mult mai informată în privința a tot ce ține de festival. Și nu e ceva la care am lucrat activ, a venit organic, datorită proiectelor din care am făcut parte în timpul ăsta. Acum știu la ce filme mă duc, mi le aleg mai des intenționat și mai rar la nimereală.
După ce la TIFF-ul din 2023 i-am luat interviu lui Oliver Stone (de citit aici), veteranul de război premiat cu Oscaruri, nu aveam cum să ratez cel mai nou documentar al lui, Lula, despre președintele Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva - o nouă adiție a seriei de filme făcute cu sau despre politicieni. Cei care nu aud prima dată de Stone îi cunosc deja antipatia față de Statele Unite, cu rădăcini în Războiul din Vietnam în care a luptat. Subiectele pe care a ales să le filmeze reliefează adesea jocuri de putere din culisele politice ale SUA, iar în ultimii ani interesele sale au fost concentrate în jurul unor personaje controversate, fapt pentru care a ajuns desconsiderat de Occident.
Cu toate acestea, filmele lui Oliver Stone, ușor sau puternic ideologizate, își păstrează calitatea tehnică și merită văzute și analizate cu un ochi critic, fiindcă determină publicul să gândească, să își pună întrebări. Acesta este și cazul documentarului Lula, în care ne este prezentată cronologic, cu ajutorul imaginilor de arhivă și a celor de la interviuri, povestea de viață a președintelui brazilian care a câștigat în 2022 al treilea mandat, după ce a fost închis timp de 19 luni în urma unei mari investigații anti-corupție numită Operațiunea Car Wash.
Stone vorbește cu Lula însuși, dar și cu oameni care au ajutat la dovedirea nevinovăției acestuia, printre care jurnalistul Glenn Greenwald și hackerul "Red". Ei au fost pilonii principali în demonstrarea faptului că ancheta orchestrată de Sergio Moro a început cu cele mai bune intenții, dar s-a transformat într-o vânătoare modernă de vrăjitoare. Documentarul nu vrea să fie mai mult decât este: o lecție veritabilă de istorie recentă, structurată într-o manieră clasică și captivantă, care excelează în a transmite emoția resimțită de Lula și susținătorii lui în momentul revenirii sale pe scena politică. O poveste care merită spusă.
Al doilea film m-a dezamăgit însă profund. Și ieșirea din sală a zecilor de spectatori mi-a confirmat faptul că nu am fost singura care se aștepta la total altceva. Olympiques! La France des Jeux în regia lui Mickaël Gamrasni este o odă închinată campionilor francezi de la Jocurile Olimpice sau Paralimpice, ceea ce nu este intrinsec un lucru negativ. Însă presărat cu mândrie naționalistă și, dintr-un anumit punct, repetitiv, documentarul nu a făcut nimic mai mult decât să aducă la un loc mărturiile acestor sportivi de top, legate prin vocea actriței Marion Cotillard. O trecere în revistă care a reiterat ce buni sunt francezii la toate și ce frumoasă este limba lor.
Într-adevăr, câștigătorii care au vorbit în fața camerei sunt mulți, zeci, cu vârste cuprinse între 20 și 100 de ani. Tocmai de aceea, dacă publicul nu cunoaște măcar câteva nume de dinainte, este foarte greu să rămână cu vreo informație sau poveste relevantă pe termen lung, în afară de ce știa deja: că e nevoie de multă muncă ca un sportiv de performanță să ajungă campion olimpic. A fost un film realizat de francezi pentru francezi. Nici măcar de discuțiile cu echipa de filmare n-am putut să mă bucur, fiindcă, cum eram deja obișnuită, nu au fost traduse în engleză. Și n-am reușit să văd nici flacăra olimpică... It is what it is.
Filmul serii a fost cu certitudine Parthenope, regizat de Paolo Sorrentino. L-am văzut ca în transă, în parte din cauza oboselii și în parte datorită misticismului care îl învăluia. Nu se poate compara cu Le conseguenze dell'amore / The Consequences of Love, dar este original și cu o estetică impecabilă. De altfel, drama fantasy se axează pe frumusețe în toate formele ei: frumusețea titularei, verbalizată de nenumărate personaje, frumusețea peisajelor napolitane și frumusețea ca, pur și simplu, concept.
Parthenope este una dintre sirenele din mitologia greacă, iar protagonista lui Sorrentino este portretizată ca una atât pe afișul filmului, cât și de-a lungul lui, începând cu nașterea ei din mare și până la felul în care atrage bărbații ca un magnet, inclusiv pe fratele ei. Totul legat de ea este magic și pare cât se poate de nerealist - aceasta a fost și intenția regizorului. Parthenope este orice, în afară de fericită: frumoasă, inteligentă, seducătoare. Însă, ca în fabula cu vulpea și strugurii, dacă un bărbat nu poate să o obțină, preferă să îi minimizeze calitățile. Cum se întâmplă de obicei, singurul pe care îl dorește cu adevărat - scriitorul american John Cheever, interpretat de Gary Oldman - nu este sigur că e hetero și nu vrea să îi "irosească vreun minut din tinerețe". În ciuda tuturor pretendenților ei, tânăra pare că își va găsi în cele din urmă scopul în cu totul altceva: devenind profesor universitar de antropologie.
Imagini sublime, dialoguri filosofice și elemente de tragedie grecească. Din asta este alcătuit Parthenope. Un film ca un vis. Perfect pentru a face tranziția spre prima noapte liniștită în Cannes.
