Purtasem deja prea multe zile primul costum, dar i-am pus o broșă de-acuma și era ca nou. Cu totul altceva. Maică-mea zicea că am slăbit, sau cel puțin m-am supt la față. Eu îi dădeam dreptate, dar mă gândeam doar ce bine ar fi să pot dormi o vreme îndelungată, bine și în pat, nu numai într-o pădure, Can(nes) povești.
Am făcut un pariu cu tata că vin de la festival cu mai mulți bani decât aveam când am plecat. Și, prin minuni nebănuite, (aproape) am reușit (mai am o zi totuși). Am luat și ceva cadouri, ceva merch de festival, un fel de de toate pentru toți. Dar nici nu-i despre asta, cum nici despre oboseală nu-i. E mai mult vorba de aventură. Sau adunat de povești cât mai bizare-n jurnalul de pe riviera franceză.
Cum e și povestea asta, tot în spiritul realismului magic din filmele à la Carax, că tot vorbeam mai-nainte:
Potrivit Ministerului francez al Educației, numărul minim de elevi necesar pentru a garanta existența următorului an școlar pentru cele cinci clase rezultate din comasarea a două școli este de 98 de elevi. Nerespectarea numărului ar fi dus la închiderea uneia dintre cele cinci clase, conform La République des Pyrénées.
"Nici primarii, nici părinții nu au fost de acord. Am protestat inițial, dar nu am primit niciun răspuns din partea guvernului. Așa că am decis să folosim absurdul pentru a răspunde la o decizie absurdă", explică Loïc Firtion, președintele asociației de părinți, într-o înregistrare video.
Decizia a fost aceea de a înscrie patru oi în anul școlar 2024-2025, pentru a ajunge la un număr de 98 de elevi. Pentru a reuși, organizatorii inițiativei au dat chiar și un nume oilor, și anume Marguerite Duprés, Valériane Deschamps, Phil Tondus și John Deere, și le-au condus prin curtea școlii cu o pancartă pe care scria: "Bine ați venit celor patru noi membri". Apoi, dosarul de înscriere a fost trimis de către primar la minister.
Alegerea animalelor nu a fost întâmplătoare.
Revenind la oile noastre, în cursul zilei de ieri (23 mai 2024) m-am prezentat în recepția hotelului Marriott, lângă faleză, să-mi ridic invitația la cel mai Nasty party, la plaja Magnum, plaja-mamă a înghețatei Magnum, unde era o coadă imensă și îți îngheța pe loc, la liber, o înghețată Magnum customizată după bunul plac, cu arome, crustă, fructuțe etc. Nu am luat decât vreo patru. Excelente.
Bine, cu prilejul partyului am văzut și eu, din interior, cum arată networkingul la o terasă-club cu deschidere la plajă, unde totul purta sigla Nasty. DJ setul era Nasty rău de tot. Canapelele erau super Nasty. Și așa mai departe. Și faza e că dacă eu și Tudor Giurgiu n-am fi plecat deodată, parcă-mi și venea să le spun franțuzoaicelor că "Je suis Tudor, corealisateur du Nasty - the movie". Dar n-am apucat, întrucât eram amândoi în același loc. Și, până la urmă, dacă e să fim onești: eu sunt băiatul care scrie. De-aia, nu prea party-party, dar aseară a fost excepția.
Documentarul Nasty chiar își merită locul printre filmele de la Séances spéciales și merită să petrecem și să cinstim performanța asta. Mai socializez o vreme cu lumea. Nici Ilie Năstase, nici Ion Țiriac n-apar.
Mă gândeam într-o seară că n-o duc chiar așa rău, dar sunt poet, sunt artist, deci la o adică pot și să mor de foame bine mersi în orice clipă. - asta ca să reiau ideea de la care plecasem. Și-n mintea mea (absurdă) mă gândeam cum ar fi să fac cunoștință cu domnul Țiriac. Să dau mâna cu el. Să-i spun așa, timorat: "Am auzit că sunteți milionar". (Are miliarde de fapt). Și-atunci el să se supere pe mine, auzi, cum adică să îl fac milionar. Că nu e. Și să-mi dea și mie așa, unul, nu mai mult. Un milion. Să văd și eu cum e, să văd pe cine mai fac milionar dup-aia. Sigur, gândul ăsta s-a dus destul de repede și am râs. Și m-am întors la chestia la care mă pricep cel mai bine: la muncit.
Aici scriu despre filme, la facultate mă mai așteaptă niște teme întârziate, somnul întârzie și el să vină, am o traducere de poezie un pic pe hold, Oiseaux de passage de Stanislas de Guaita, pe care vreau s-o dau gata la început de lună, tot pentru Editura Alchimică. Și pe urmă un roman, Călătorie în țările celei de-a patra dimensiuni de Gaston de Pawlowski, mai pe la vară. Momentan e în pregătire Tratatul de Botanică ocultă al domnului Le Loup, Paul Sedir, pe care l-am tradus tot din franceză. A, să nu uităm Titlul este ultima problemă, volumul nou pe care-l găsiți și la Bookfest acușica, și pe care-l și lansez acolo (separat, dar și în colecția Dorsia, coordonată de Dan Sociu). Pe lângă toate astea, mai trebuie să recuperez și câteva interviuri de aici, pe așezate, încet, acasă. Dar parcă nici nu-mi ajunge timpul când mă gândesc.
Revin la petrecere, îmi amintesc că am venit în Cannes să mă uit la filme, nu la fete. Și tot trebuie să prind ultimul autobuz. Dar avea babacu meu o vorbă: "după femei și după autobuz nu fugi niciodată, că vin altele."
Ei, dar după ăsta am rupt-o la fugă. Trece pe lângă mine și nu oprește, stația Hotel de Ville e dezafectată noaptea pentru linia aia, din pricina festivalului. Adică trece pe-acolo, dar nu oprește. O iau la fugă după el, în costum și-n sandale, "în întuneric, în singurătate, cu puterile neajutate nici de taurul nici de leul nici de vulturul care-au lucrat împrejurul..." În fine, înțelegeți. După mini-maratonul de-o stație (plus durerea de coaste, dar totuși și norocul că toate semafoarele omologului meu în cursă erau roșii) l-am prins într-un final și-am ajuns bine înapoi în Mandelieu la Napoule. Și am și lăsat bătrânii să stea pe scaun. Respecte cochete mie!
Am văzut și Motel Destino (între tot periplul ăsta) al lui Karim Aïnouz, acest thriller senzual și hipersexual, cu de toate, numai bun să fie televizat (dar la ore interzise, după ce pui copiii la somn).
Motelul Destino, un hotel de sex de pe marginea drumului care se află sub cerul albastru aprins al coastei de nord-est a Braziliei, este condus de Elias, un bărbat cu capul înfierbântat, și de Dayana, tânăra și neliniștita lui soție. Sosirea neașteptată a lui Heraldo, în vârstă de 21 de ani, aflat pe fugă după o lovitură ratată, un fel de jaf, după cum bine înțelegem, tulbură ordinea stabilită. Pe măsură ce se derulează acest noir tropical, loialitățile și dorințele se împletesc pentru a dezvălui că destinul are propriul său plan enigmatic.
Copilul ăsta (e totuși aproape de vârsta mea, deci îl înțeleg) ajunge exponent extraconjugal. Totul vine și-ntr-un mediu impregnat de orgii de tot felul (nu-mi amintesc să aibă muzică, dar încă aud în surdină toate gemetele prin pereți, care mai de care mai intense, care însoțeau acțiunea la fiecare pas). Nu e nimic mai înalt de atât, e totul foarte prozaic. Elias e naiv, crede că doar pentru că nevasta ăluia îl dorește în halul ăla, poate să-i și ceară să fugă cu ea în lume de acolo, să-l lase pe bărbatul necioplit, patron de motel de sex, afacere ascunsă.
E ușor distopic că poliția nu caută pe nimeni acolo (e primul loc la care să te gândești), dar așa e în viață, or exista parti pris-uri, cum există corupție și mai toate relele. Dar Dayana (această Discordie, între noi fie vorba) are planuri mult mai bolnave decât ne-am aștepta. Visează cu ochii deschiși să-i însceneze un accident soțului ei, să-i taie Elias frânele, că-i băiat tânăr și descurcăreț și se pricepe și la instalații electrice (repară din prima aerul condiționat al hotelului), dar și la mașini. Presupun că așa e, e mai interesant să fii distopic și extra, decât să părăsești pe cineva față de care poate ai niște obligații morale sau de altă natură. Dar oricum, toată treaba asta imprimă și un oarecare umor filmului. Nu e ca și cum e cineva cu adevărat blocat în toposul respectiv. E doar o convenție bizară, dar și un artificiu de a rămâne într-o singură estetică: așa retro-vintage-neon pe întuneric și oarecum Ikea atunci când e ziua afară (cel puțin coloristic).
E faină și adrenalina. Și să fii în pericol de moarte făcând chestii cu specific, specific interzise, într-un motel cu același specific. Dar na, cine înțelege dragostea. Sau contradicțiile din spatele ei. Apar tot felul de probleme: de la angajatul tăcut, dar băgăcios, care până la urmă le-o coace foarte finuț, fiindcă e și el îndrăgostit de patron, până la chiar descoperirea aventurii celor doi. Of, acest Totul despre sex în care nu totul e despre sex, ci mai există și o poveste formal-justificativă în spate (cu toate că nu se întâmplă nimic altceva).
Iubirea orbește. Și uiți orice formă de etică. Uiți că motelul pe care și tu îl conduci are camere de luat vederi pe toate holurile. Și totul e mereu acolo, sub nasul soțului tău. Căruia nu-i rămâne decât să pună piesele cap la cap. La un moment dat, cei doi îndrăgostiți abia mai pot să se stăpânească atunci când sunt unul în preajma celuilalt, chiar și cu patronul de față, care oricum bănuiește (dacă nu chiar știe) ce face nevasta lui.
Dar asta e frumos la film. Că-ți prezintă o poveste singulară, de ai impresia că e singura. Și o asociezi cu dragostea imposibilă și adevărată, la pachet cu o intensitate de nesuportat. Dar filmul n-are extratext, cum are viața. Poate povestea asta de dragoste interzisă e doar o reiterație a ceva deja întâmplat, cu altcineva, cu luni înainte. Cum ziceam, filmele-s frânturi frumoase, care nu hiperanalizează, ca noi, atunci când ne luăm filme, după alte filme. Viața, pe de altă parte, nu e doar felia asta, e tortul complet.
Dar ce mai contează, ce reguli, când poți să justifici totul apelând doar la "îndrăgosteală". Și uite și paradoxul: un film despre cum poți dezvolta sentimente puternice într-un motel sexual, fără atașamente. Cam oximoronic și asta.
Dar dacă tratăm sinopsisul experențial, Motel Destino chiar e un film care merită văzut, cu mai multe straturi, cu o imagerie sugestivă, dar și ca tribut pentru culoare și elemente structurale canonice. Și mai ales că-ți dă orice cheie (a motelului interpretării) încă din titlu: e mereu vorba despre destin și despre sincronizare, nimic altceva. Că oamenii oricum sunt creaturi rele, egoiste, măcar să nască iubire toată răutatea și tot egoismul amintite. Da, un mare smash pentru Motel Destino, regia Karim Aïnouz. Completamente realist și credibil, oricât de mult marșează pe utopie.