L'arte della gioia / The Art of Joy // Sbatti il mostro in prima pagina / Slap the Monster on Page One
Glamour-ul nu este de mine. Nici vânzoleala, îngrămădeala, bulucirea. Câteodată îmi place doar să aud sunetul tăcerii. Liniștea.
Am să încerc să nu mă plâng prea tare de francezii care își vorbesc limba oriunde se duc, iar când vin invitați străini la ei, se așteaptă să vorbească și ei tot franceză, dacă știu cât de cât. Prin asta a trecut actrița italiană Valeria Golino, devenită și regizoare după o prodigioasă activitate ca actriță, dar și consacratul cineast Marco Bellocchio. El a scăpat mai ușor totuși, fiindcă doar și-a prezentat clasicul film Sbatti il mostro in prima pagina / Slap the Monster on Page One.
Valeria Golino în schimb (aflată de data asta în program doar cu un rendez-vous de prezentare a unui serial pe care l-a regizat, după ce primele ei două filme ca regizoare au fost prezentate la Cannes, ba unul - Mele / Honey - și menționat în cadrul premiului Juriului Ecumenic), poliglotă cum e, și-a cerut de vreo trei ori scuze că este obosită și că franceza ei nu este bună în această zi nefastă. Totuși, chiar dacă am fost anunțați că s-ar putea exprima și în engleză pe alocuri, actrița a rămas loială publicului francez, împingându-și bolovanul cu resemnare în susul muntelui. Nu care cumva să nu înțeleagă tot vreun spectator care nu și-a luat căști cu traducere, bazându-se că limba lui va fi vorbită indiferent de impedimente.
Prea dramatic? Poate. Dar nu mi se pare că această aroganță naționalistă este atitudinea corectă pentru un festival care se prezintă ca fiind incluziv. Dar îi înțeleg pe francezi că nu voiau traducere în căști. Sunt foarte incomode și volumul maxim e mult prea scăzut. Așa că am prins și eu cât am putut din discuția cu Golino, după ce mi-am dat seama cum se pornesc acele dispozitive aproape primitive.
A avut loc o mică introducere din care am dedus că se va lansa cât de curând (aparent pe 30 mai 2024) un serial scris și regizat de Golino, L'arte della gioia / The Art of Joy, adaptat după cartea omonimă, semnată de Goliarda Sapienza, iar câteva minute mai târziu, urmăream împreună cu artista primul episod din cele șase ale mini-seriei.
Producția Sky Studios conturează destinul unei tinere siciliene pe nume Modesta, care ajunge de la a fi Cenușăreasa într-o familie săracă la a fi crescută într-o mănăstire și a dezvolta sentimente pentru călugărița-mamă. Plasat la începutul secolului al XX-lea, L'arte della gioia / The Art of Joy prezintă într-o cromatică sepia, bazată pe nuanțe de maro, încercările unei femei de a avea o viață mai bună, lipsită de limitele unei societăți moralizatoare. Golino a fost fidelă materialului original, adăugând tușe personale potrivite pe alocuri, inspirate din poveștile apropiaților.
Drama istorică cu elemente de gen thriller și romance este încărcată de mister și senzualitate subtilă. Premiza atipică prinde publicul în mreje, iar suspansul construit pe parcursul primului episod și interpretările credibile, pline de personalitate, îl țin captiv, mânat de o dorință de a descoperi ce urmează. Poate acestea sunt considerate aspecte intrinseci noțiunii de serial, dar prea puține mai reușesc asemenea performanță în era streaming-ului și a reciclării de fire narative.
Mai interesant chiar decât această propunere cinematografică a fost discursul pe care l-a avut Valeria Golino în urma acestei vizionări. O persoană mai modestă decât însăși Modesta, autentică și candidă până la ultima celulă din corp. Actrița a mărturisit că a decis destul de târziu să treacă la cârma regizorală, fiindcă se simțea ca o impostoare. Încă o confirmare a faptului că orice persoană, indiferent cât de realizată ar fi, are dubiile și incertitudinile ei. Golino și-a destăinuit și nevoia de confirmare din partea celorlalți și modul în care producțiile regizate de ea pendulează între mediocritate și capodoperă în funcție de perspectiva spectatorilor.
Următorul punct pe ordinea de zi l-a reprezentat Cannes Classic-ul Sbatti il mostro in prima pagina / Slap the Monster on Page One al veteranului Marco Bellocchio. O surpriză la care nu mă așteptam a fost apariția lui pe scenă înaintea proiecției, întâmpinată cu un ropot de aplauze admirative din picioare. Un scurt dialog în franceză, "et basta".
Cu accente thriller, pelicula misterioasă prezintă un Milano puternic divizat politic în anul de grație 1972. Alegerile se zăresc la orizont: extremiști fasciști și comuniști deopotrivă se luptă să câștige susținere în campania electorală. Însă jocul devine prea murdar în momentul în care o adolescentă este ucisă, iar publicația pro-fascistă "Il Giornalone" pune investigația pe o altă traiectorie pentru a-și ajuta candidații favoriți.
Filmul lui Bellocchio îmbină prezentul cu trecutul prin flashback-uri care ajută la conturarea firului narativ. Acțiunea este pusă pe plan secundar, în schimb predomină dialogurile despre propagandă indirectă și rolul jurnaliștilor în comunitate. Nuanțele subtile ale cuvintelor folosite în presă devin un subiect implicit în aceste jocuri de putere, iar novicele descoperă în cele din urmă cine este adevăratul vinovat în cazul crimei. Schimbarea vine mereu prin noua generația care spală gunoaiele existente, la fel ca apa din ultimul cadru.