Mai pe de-a dreptul spus, proștii lui Mazilu nu mai pierd timpul sub clar de lună și, cu scăfârlia shakespeariană a lui Yorick, bietul, se străduie - care cum poate - să se bage mai în față și mai în seamă și să o dea pe-a lui. Căci, nu-i așa?... Toți suntem persoane, mai mult sau mai puțin oneste. Drept pentru care, hai la lupta cea mare a datului cu părerea! Căci, iată, democratismul (rudă cu nazismul, cu comunismul și alte -isme asemănătoare) ne prinde de ceafă și ne vâră pe gât, a lămurire, orice tâmpenie sau moft sau aberație. Până și o crimă (fie ea accidentală, sau aparentă, sau doar trecătoare în acest absurdistan tot mai multilateral dezvoltat și încăpător; mai încăpător decât vestita Turbincă a lui Ivan) trece, bine mersi, de la nivelul întâmplător la un fel de jalnică înviere, în care violența este pioasă, iar imbecilitatea și grobianismul - chiar cucernice.
Într-un haos doar aparent, scenele se succed și se amplifică după un algoritm dramatic, în care hegeliana triadă "teză-antiteză-sinteză" (mă scuzați, nu știu dacă a ajuns teafără și pe sfântul Google) se dă de trei ori peste cap, nu în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh... ci într-o retorică îndrăzneață și surprinzătoare, se exprimă (vorba vine) prin baletul (i)logic, dar cu destul haz, pe alocuri, încropit de o altă ne-sfântă treime, alcătuită de Vorbitor - Antagonist - Rezoneur. Că brambureala e la ea acasă... sau că logica e mai mult pierdută și mai puțin găsită? Cui nu-i convine, n-are decât să n-aibă pretenții... să nu voteze... să nu bage de seamă... sau să ceară înapoi banii dați pe bilet. Doar trăim, nu? într-o lume a tuturor oportunităților; căci posibilități mai găsești, poate, doar pe la țară. Și atunci, numai când plouă destul, dar nu prea mult, să umple drumurile cu ape și noroaie.
Așa că, dacă tot sunt poftiți a-și da cu prețioasa lor părere ("Omul... ce mândru sună acest cuvânt!" și ce-a ajuns el, azi...), papugiii noștri de ocazie și-o dau... și-o iau ori și-o bagă (pardon!) pe unde le vine și se poate. Consumul să iasă, burțile să se umfle, jocurile să-i distreze și (in)valideze, dragii de ei... bobor crescut la televizor, hrănit de la supermarket și distrat la păcănele... ce pana lui? Că moartea e prezentă permanent acolo, printre ei? Who cares? Mai bine mort decât comunist, conțopist și alte prostii din astea, la purtător. Ptiu-ptiu, piei Drace și fă-mi rost de o asigurare pentru nemurire. Căci, legea-i lege: prostia e veșnică. Aici nu mai ține cu "o fi... sau n-o fi?"
Spectacol inteligent, din care metaforele și alte perle ale inteligenței izbucnesc și se răspândesc cam ca la focurile de artificii; această salbă de situații, ipostaze, mirări, întrebări și (poate) ceva resemnări inconfortează publicul și îl provoacă să gândească. Da, a dispărut logica aristoteliană, incompatibilă cu discontinuitatea și incoerența actuale. S-au dus dracului, la locul lor, prin cele biblioteci și pârdalnicele de psihologii, și situațiile ori motivațiile personajelor. Dar, odată absorbit de acest malaxor al unor noi realități, spectatorul e chemat să se prindă, să reacționeze (cum îi vine, numai să nu stea ca mortul în scaun), să priceapă că nu totul e de priceput, pe lumea asta... eventual, dacă a amețit din ceea ce a văzut pe scenă, să mai stea pe la o sesiune Q & A ori să citească (în ultimă instanță, dacă n-are ceva mai bun de făcut), vreo cronică teatrală. Da, fraților... așa de rău am ajuns.
(foto: Beliczay László)