mai 2024
Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, 2024
De câțiva ani buni, Compania de teatru independent Arte Factum din Timișoara produce spectacole de o remarcabilă originalitate stilistică și tematică. Din câte am înțeles, este vorba despre un veritabil laborator de creație, unde proiectele se discută, se concep și se finalizează -provocator și îndrăzneț - prin contribuția creatoare a întregii echipe. În cazul de față, textul de la care s-a pornit reprezintă un răspuns adecvat, cultural și (hai să nu ne mai rușinăm că au spurcat-o alții, cu mult înainte... și spurcat a rămas) chiar ideologic. Sau, mă rog, o replică incisivă, pertinentă și impertinentă la ceea ce reprezintă, azi, o stare de fapt. Globală, desigur, dar nu neapărat ca urmare a globalizării mult ponegrite, ci drept consecință a unor obiceiuri, mode, năravuri și alte molime de genul ăsta, larg și ușor răspândite.


Într-un spațiu teatral deloc convențional, dar mereu incitant în găsirea unor soluții de joc și scenografie expresive, unde minimalismul estetic și financiar (Money, money, money / Must be funny / In a rich man's world) stoarce imaginația de toate resursele creatoare, cu publicul aproape lipit de ceea ce ar trebui să fie scena, monoloagele promise debutează aparent stingher, cu o retragere deliberată din lume - tânărul care fuge, se refugiază în pustietate din calea "canibalismului corporatist", cum este definit, fără milă, fără ipocrizie sau prejudecăți, în textul Monei Donici. Ceea ce pare, inițial, un refuz asumat, se aliniază - prin conexiunile ce se declanșează automat - în siajul unui fenomen care, odată pornit, vine, vine... și calcă totul în picioare, vorba poetului. Ce să mai aperi, în fața lui? Sărăcia e, totuși, alta - cu rate la bancă, turism, truisme și migrații, cu iPhone la purtător, păcănele vesele și consum popular, dar înviorător, de ierburi, prafuri și alte substanțe halucinogene; nevoile - să nu mai vorbim... Cât despre neam (neamul prost, oriunde ar fi și orice ar face, urla, agita etc), el se supune, într-o veselie ubicuă, acestui al treilea val prevestit de unul, A. Toffler, acum aproape o jumătate de secol.

 

Bref pe doi: singurătatea asta se petrece, adesea, acolo, în stol sau turmă: porumbei flămânzi, care nu mai știu să zboare, doar să îngurgiteze și rinoceri activi(ști), călcând totul în picioare: cultură, tradiții, bun-simț și multe alte "vechituri". Cazurile izolate, cum sunt bătrâna actriță, condamnată la o veșnică claustrare (în așteptarea pomenirii la fel de veșnice) ori logodnica părăsită și care aniversează ziua logodnei îmbrăcată în rochie de mireasă... se pierd în massa de humunculi ridicoli, jalnici dar zglobii, fervenți consumatori / cumpărători, aflați în șuvoiul (turma) de specimene aproape deloc virtuoase dar vajnic virtuale, ce se reproduc și se afirmă prin selfie-zare, gălăgie, ignoranță.


O lume nu doar degradată, ci chiar în curs de descompunere, în care unghiile de la picioarele izolatului și revoltatului refuznic se împletesc, grotesc, pe fundul lacului cel fără de viață, cu cablurile înaltei tehnologii. Un tablou cu multiple, dar identice fațete; oricum l-ai întoarce, tot la alienarea cea mai evidentă, cruntă și (se pare) nevindecabilă, dar inevitabilă, te duce. Depresia nu mai emană nici măcar tristețe, dezinteres, abandon, resemnare, ci forțează la integrare, supunere, des-ființare. Circul deșertăciunilor se rostogolește printre noi și peste noi, nimeni nu prea are scăpare - cam la ideea asta "salvatoare" te conduc aceste monoloage reunite într-un cor acompaniat asurzitor de fanfare.


Pe mine, unul, spectacolul m-a copleșit și indispus. Da, e adevărat ce vedem acolo. Și mai grav este că nu avem scăpare. Înghesuiți, ca produse de consum într-un cărucior zdrăngănitor de la hipermarket sau depozitați într-o cușcă, ca gunoi nici măcar reciclabil, ne supunem fără putință de a scăpa. Cu câteva mici, dar notabile excepții, actorii se golesc de identitatea non-personajelor și transmit convingător condiția unor purtători de semn... de semnal de alarmă. Regizorul Kocsardi Levente își asumă, aproape eroic, o anumită prolixitate, pe alocuri obositor de urmărit (mdeh, d-ale post-modernismului), dar alege soluția imersiunii prin acest univers în curs de veselă și inevitabilă descompunere. Singurătatea este, desigur, o boală gravă, adesea letală - cel puțin sub aspect emoțional. Anumite citate pot fi luate ca o reverență (mă refer la Cuibul de cuci al lui Ken Kesey, dar și la titlul inițial al unei piese semnate de Eve Ensler: Monoloagele vaginului), ele împlinind sensul polemic și suportul cultural al demersului.


Această polifonie a "monoloagelor" se revarsă ca o cascadă, fiind potențată și segmentată, destul de des, prin apel la tehnicile moralizatoare ale Corului antic grec, la song-uri de tip brechtian și chiar la revărsări de muzică modernă. Chiar dacă te supun, câteodată (cu precădere spre final) unor cazne senzoriale deloc de neglijat... Iar dacă te cam lovește în luciditatea pe care se presupune că o mai păstrezi (dacă ai venit la un asemenea spectacol de teatru), avariindu-ți (di)speratul optimism, aceste Monoloage... timișorene înseamnă, până la urmă, un strigăt de alarmă. De revoltă. Dar și de neputință. Și, uite-așa, ne trezim eșuați în foarte detestabil-românescul "Ce poți să faci? Asta-i situația". Așa, ca peștii - tac și înghit momeala.

(foto: Mihai Toth)

1 comentariu

  • Scenografie :
    M. C. Donici , 27.05.2024, 10:16

    Obiecte FETIȘ ale
    Lumii de ASTĂZI !

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus