champagne problems - Cum să te plângi în situația ta? la Cannes, 2024

Marcello Mio // Armura divină 2 / Armour of God II: Operation Condor

Doresc să încep acest articol prin a-i mulțumi lui Taylor Swift pentru că îmi îmbogățește vocabularul englezesc cu fiecare album lansat. Fără ea nu aș fi știut ce sunt alea champagne problems sau că sufăr de ele. Și nu, nu se referă la alcoolism cum am crezut inițial, ci la niște probleme superficiale, cu care doar bogătanii / privilegiații se confruntă: "Să aleg șampanie de aia, sau din aialaltă, mi amore? Of ce viață crudă că există prea multe opțiuni." Ceva de genul. Adică dacă tu mănânci la cină "parizel cu muștar" - ca să o citez pe câștigătoarea de la Vocea României 2023, Alexandra Căpitănescu - e clar că șampania e cea mai mică problemă a ta. Grija cea mai mare e să umpli golul din stomac cu ceva, nu dacă foița de aur din băuturi se înghite sau nu - am verificat, nu se absoarbe în corp, deci e safe.

Așa și eu, în al treilea an la grandiosul Festival de Film de la Cannes, am căutat toate chichițele posibile de care să mă plâng: internetul, vremea, limba, faptul că venea prea rar autobuzul noaptea și nu prea era loc în el, faptul că mi se descărca prea repede telefonul, câte și mai câte. Am uitat unde mă aflu. Am uitat câți și-ar dori să fie în locul meu. A dispărut entuziasmul debordant din primii ani, chiar dacă nu am făcut nici pe departe tot ce se poate face în acest festival. Sau poate doar am început să-l privesc așa cum e de fapt, odată ce s-a risipit magia inițială? E prea mult de filosofat. Mai bine vă povestesc despre altcineva care suferă de champagne problems: Chiara Mastroianni.

Nu ea personal. Adică poate și ea personal, nu mă pronunț. Dar mă refer la ea ca la varianta ei ficționalizată din filmul lui Christophe Honoré, Marcello Mio. Comedia italiano-franceză o prezintă pe fiica celebrului actor Marcello Mastroianni și a divei Catherine Deneuve ca o actriță ce se lovește constant de comparațiile cu părinții ei. Nu poate avea o identitate proprie fiindcă se întâmplă să fie unicul copil al acestor doi veritabili titani ai cinematografiei. Însă ce își doresc cineaștii să scoată din ea este latura tatălui, pe de o parte fiindcă este bărbat și pe de altă parte fiindcă el nu mai este în viață. De aceea la castinguri i se cere "more Marcello than Catherine". Fiind sânge din sângele lui, este singura care poate canaliza răposata legendă. Așa că decide să își reînvie tatăl prin cel mai ușor mod în care o poate face în 2024: identificându-se ca el.


Cu o distribuție de actori care se joacă pe ei înșiși - Chiara Mastroianni, Catherine Deneuve, Benjamin Biolay, Fabrice Luchini, Melvil Poupaud, Nicole Garcia, Stefania Sandrelli - Marcello Mio ridiculizează extremismul la care a ajuns political correctness-ul, faptul că oricine poate oricând să își însușească o nouă identitate și această acțiune trebuie considerată complet normală. Apropiaților nu le este permis să se îngrijoreze. Fiecare e liber să se transforme în ceea ce îl definește. Putem fi ceea ce vrem să fim. Putem fi ceea ce simțim că suntem. Indiferent că vorbim despre un furry - oameni care se cred animale antropomorfe la un nivel fanatic - sau despre un actor renumit plecat dintre noi. P.S. Acest actor vorbește doar italiană, fapt ce nu o bucură pe franțuzoaica Nicole Garcia, care îi cere cu disperare să revină la franceză. Oh, sweet revenge.

În satirizarea progresismului se regăsește și o reinterpretare a nuvelei dostoievskiene Nopți albe, în care sexul personajelor este inversat, iar cel masculin este gay. De ce fix această operă? Pentru că Marcello Mastroianni a interpretat într-o adaptare același rol pe care îl joacă fiica lui în filmul acesta, iar Marcello Mio este, printre altele, și un omagiu la adresa moștenirii lăsate de actor pentru posteritate. Câteva dintre cele mai memorabile pelicule sau imagini televizate cu el sunt recreate de Chiara-Marcelo, însă comedia derivă din deznodământul inedit la care se ajunge: de exemplu când o / îl scot jandarmii din Fontana di Trevi, fiindcă se credea în La dolce vita.

În concluzie, e greu să trăiești în umbra familiei tale și să reziști presiunilor create de raportarea la ea. Însă când toți cei dragi sunt alături de tine și te încăpățânezi să rămâi bosumflată în casa ta de la malul mării, în ciuda oamenilor minunați și a peisajelor sublime... girl, you've got champagne problems.

La finalul serii am ales să urmăresc alături de prietenul meu primul meu film de / cu Jackie Chan - tragic, știu - în cadrul secțiunii Cinéma de la Plage, singura deschisă pentru publicul larg. Indiferent cât de mult am sperat, rugile nu mi-au fost ascultate. Prea puțin se vorbea engleza în Armura divină 2 / Armour of God II: Operation Condor, în ciuda numelui. Am înțeles firul narativ prin chineza aia subtitrată în franceză, dar sunt perfecționistă. Va trebui să îl mai văd o dată. Totuși, coregrafia de luptă uimitoare realizată de Jackie Chan nu avea nevoie de traducere. Este o plăcere să fii martor la un astfel de balet violent și la cascadoriile pe care le-a realizat de unul singur. Ritmul energic specific filmelor de acțiune este de asemenea universal. Uneori chiar și umorul, atunci când se inspiră din gagurile și slapstick-ul lui Chaplin, ca în cazul de față.


Până la urmă, nu e dracul atât de negru. Nici șampania așa de scumpă. Că de aia îmi permit acum să fac atâtea nazuri și să fiu nemulțumită. Nu e așa greu să ajungi să ai champagne problems, important e să revii cât de repede cu picioarele pe pământ.