Motel Destino / Paris, Texas
Ultimele două zile au adus cu certitudine cele mai bune filme pe care le-am văzut la Festivalul de Film de la Cannes în 2024. Cam tot atunci a început să bată și soarele mai curajos. Eram cu mama și prietenul meu pe Coasta de Azur. Eram jurnalistă la cel mai mare eveniment cinematografic din lume. Aveam tot ce mi-aș fi putut dori. Everything I wanted. Cum se face că poți să ai mult mai mult decât ce îți trebuie și tot să simți că lipsește ceva? Să fie de vină trăsătura intrinsecă omului de a fi veșnic nemulțumit și a reveni la happiness baseline indiferent cât are sau nu are? Sunt unele persoane mai îndreptățite decât altele să își dorească mai mult?
Ambele filme pe care am avut ocazia să le văd în penultima zi prezintă personaje ce pare că au avut într-un anumit punct tot ce și-au dorit - sau tot ce le-a spus societatea că trebuie să își dorească. Dar să ajungi la această performanță este o binecuvântare sau un blestem?
Scris și regizat de multipremiatul cineast brazilian Karim Aïnouz, Motel Destino îl are în rolul protagonistului Heraldo pe debutantul Iago Xavier. Alături de el, tot într-o interpretare fără cusur, se află actorii Nataly Rocha și Fábio Assunção. Ei îi joacă pe Dayana și Elias, un fel de power couple al periferiei, patroni ai unui motel vizitat în principal pentru întreținerea relațiilor sexuale, cu partide care mai de care mai sălbatice și inventive. Concertul zilnic este realizat cu ajutorul gemetelor și al urletelor de plăcere / durere, fiind de altfel o prezență sonoră constantă în peisaj, ce alungă singurătatea.
Pare că cei doi au tot: se au unul pe celălalt, au un business care le aduce venituri bunicele, raportat la zona extrem de săracă în care activează, și pot oricând să fie voyeuri, să asiste la spectacolele carnale desfășurate în camerele aranjate de mâna lor și aprovizionate cu cele mai noi și diversificate jucării erotice. Însă echilibrul firav construit de ei cu multe sacrificii, mai ales din partea femeii, este dat peste cap în momentul în care Heraldo - un tânăr "gangster tropical" de douăzeci de ani, pus pe fugă de o tragedie - începe să lucreze pentru ei. Ce îl deosebește pe protagonist de banditul tipic este faptul că tot ce își dorește e să își câștige banii prin muncă cinstită. Și băiatul chiar încearcă. Dar odată ce a primit și el ce și-a dorit, lucrurile degenerează.
Muzica are caracter premonitoriu și potențează tensiunea omniprezentă datorată firului narativ. Scenariul scris de Wislan Esmeraldo, Karim Aïnouz și Mauricio Zacharias îmbină scene de un firesc surprinzător cu situații șocante, ca scena în care două personaje își sapă dezbrăcate mormântul. Culorile neon și imaginea de pe peliculă conferă filmului o atmosferă de libertate, dezmăț și desfrâu care amintește de anii '80, dar totuși una apăsătoare. Inclusiv titlul - element ce m-a atras din prima clipă - face referire la destinele ce urmează să se schimbe radical doar pentru că trei oameni dintr-un motel păreau să aibă, pentru un moment efemer, totul. Doar e incompatibil cu logica să aibă toți totul în același timp.
Următorul film păstrează o parte din estetica celui dintâi - sau invers, dacă e să ne luăm după cronologie. Aproape că pare că motelul schimbător de destine se află în Paris, Texas. Despre care îmi e un pic rușine să scriu. În definitiv, ce aș mai putea să afirm nou despre un clasic de anvergura asta? Restaurată cu prilejul aniversării a 40 de ani de la lansare - și de la câștigarea premiului Palme d'Or -, capodopera atemporală a lui Wim Wenders i-a adus un standing ovation de câteva minute la cea de-a 77-a ediție a festivalului.
Pelicula este împânzită de cadre memorabile atât vizual, cât și ca încărcătură emoțională, începând cu cele din deschidere și întinderea vastă de deșert care le înghite și atingându-și apogeul în secvența de la sfârșit. Coloana sonoră în stil Americana, semnată de Ry Cooder, oferă filmului o simetrie incipit-final, iar melodia recurentă pare desprinsă dintr-un Western și este prezentă pe parcursul acțiunii în punctele cheie. Paris, Texas reprezintă călătoria lui Travis Handerson (Harry Dean Stanton) de auto-descoperire și de reconectare cu fiul (Hunter Carson, într-o interpretare de excepție) abandonat cu patru ani în urmă și lăsat în grija unchiului și mătușii, obiectivul final fiind regăsirea mamei dispărute.
Ne sunt prezentați din nou oameni care, privind pozele și filmulețele din arhiva lor personală, par că au avut la un moment dat tot ce și-au dorit. Ce s-a schimbat? A intervenit nevoia de a evada a fetei de o frumusețe uluitoare (Nastassja Kinski), care a început să simtă că își irosește tinerețea, blocată în cușca mariajului și a maternității. Însă cum se întâmplă de obicei, odată scăpată din captivitate nu a petrecut o zi fără să se gândească cu nostalgie la ea.
De ce ne dorim mereu ceea ce nu putem avea? De ce odată ce obținem acel ceva, ne pierdem interesul? Cum să scăpăm de ceea ce în psihologie se numește hedonic treadmill, această tendință umană de a vâna mereu o altă plăcere, un alt obiectiv? Au fost și vor rămâne dileme universale mult timp de acum încolo.