Toate acestea s-au petrecut imediat după lansarea cărții publicată de Editura Muzeul Literaturii Române, Cel care trece, al autoarei Doina Papp. Volumul reunește "cronici din ultimii cinci ani, inclusiv de televiziune sau operă, portrete de artiști, studii teatrale". Primul tiraj al titlului s-a epuizat, deja, existând promisiunea unei noi și necesare împrospătări editoriale. Lansarea s-a făcut, cu umor, de directorul teatrului și festivalului, domnul mc Ranin. Autoarea i-a dat amfitrionului replica amicală, tot atât de hazlie, cucerind audiența prin ceea ce a devenit, în direct, un dialog de scenă improvizat cu mare vervă. În tot acest joc, autoarea nu s-a sfiit să facă o încântătoare figură de distinsă profesoară, în timpul unei lecții deschise, atunci când, deși stăpână pe propria disciplină și pe disciplina clasei, se vede perturbată tocmai de familiaritatea vechiului amic și, totodată, inspector, corectat cu inspirație și stil, printr-o intervenție care, oricât de îngăduitoare, este menită să aducă lucrurile la ordine, oferind auditoriului un luminos moment de respiro. Bilanț: un intermezzo, un volum, un autograf.
Spectacolul Black Kite. Pulsation of Souls, al trupei Usaginingen, din Japonia, este basmul performativ menit orei de somn a copiilor mici, dar și snoava educativă destinată spectatorilor-copii din sală. Este o poveste spusă cu instrumente performative, prin intermediul instalațiilor și asamblajelor compuse după toate rigorile dadaiste de tip ready-made.
Atmosfera domestică este a unei familii pașnice, formată din mama țesătoare, tatăl solist (cântând la un aparat de suflat alcătuit din stranii retorte, alambicuri, fluiere, alveole, tuburi și diverse alămuri și tingiri), precum și copilul, prezent pe scenă în carne și oase. În timp ce mama deapănă firul poveștii, dar și al pânzei războiului de țesut improvizat din asamblaje, copilul își vede de cuburi, la picioarele părinților. La doar 4 ani, copilul joacă și el, luminându-și caruselul pătuțului și aruncând urmele grafice ale acestuia pe ecranul din fundal. Caligrafia mobilă a caruselului amintește de finețea sculpturilor lui Alexander Calder, în timp ce tematica sa trimite la baldachinul de argint creat de acesta pentru Peggy Guggenheim, iubită a sculptorului la momentul creației. Mâinile mamei și obiectele manevrate de ea aduc, sub ochii copilului, lumea materială în format dilatat, macro, pentru a i-o face accesibilă, conform specificului vârstei lucrurilor băgate în gură, dar și celui, tactil, etern tentant oricărei vârste.
Priveliștea incitantă asupra culorilor, țesăturilor, texturilor luate direct din natură este făcută în format narativ, punctat fonic de muzica paternă, dezvoltată în crescendo, până la punctul culminant, al intrigii materne, animată cu petale, frunze, crenguțe, mosoare de ață, nisip, apă și pietricele. Ies, astfel, la iveală peisaje abstracte însuflețite de tremurul apei. Siluete de carton decupat populează fundalul cu colaje. Totul este filmat în timp real, în așa fel încât, în final, spectacolul performativ este ridicat la rang multimedia, inclusiv. Deznodământul pânzei coborâte, a somnului, coincide cu ridicarea protectoare a grilajului de pătuț, compus din hârtii, pene și alte materiale albe, diafan cusute. Basmul este spus și prin intermediul cărticelelor, desenelor și colajelor, toate manufacturate din materialele naturii. Obiectele de pe scenă, inclusiv cuburile, sunt create din materiale naturale, ca lecție a sustenabilității. Cuvântul care predomină este "Change", ca îndemn al schimbării stilului consumerist de viață. Copilul învață să se joace cu ceea ce îi oferă mediul înconjurător, nu magazinul. Alte două îndemnuri sunt "Think" și "Act", în sensul unei vieți sustenabile și responsabile cu mediul. Este chiar exemplul întruchipat de viața trăită de membrii acestei trupe de artiști, pe insula Tsushima, din arhipeleagul Japoniei, acolo unde nu există supermarket, magazine și unde se opune rezistență nu doar consumerismului, ci și autorităților guvernamentale care caută să îl insereze, prin diverse tertipuri sau constrângeri. E un stil de viață practicat cu succes, la care lumea occidentală ar putea lua aminte.
Spectacolul Mahamaya Electronic Devices, al Teatrului Fără Nume, din Chișinău, este un maraton filozofic așezat sub semnul marii întrebări metafizice a lui Gottfried Wilhelm Leibniz: "De ce există ceva mai degrabă decât nimic?" și, dacă există, de ce în forma socială precară, bine cunoscută, a naționalismului, fanatismului, violenței, intoleranței religioase, rasismului, homofobiei. Textul dramatic inventariază, repertoriază și repetă obsesiv problematicile curente ale lumii contemporane, laolaltă cu cele etern universale legate de existență, bine / rău, divinitate, ființă. Cele patru actrițe mitraliază replicile în regim de impecabilă inteligență artificială. E salvatoare apropierea actrițelor de marginea scenei, în așa fel încât să convingă asupra existenței lor reale, neplăsmuite. Altfel, ar putea fi crezute patru Siri sau tot atâtea holograme programate electronic, împreună cu fundalul.
Totul se petrece în regim vizual și auditiv multimedia, amintind de o emisiune radio nocturnă, în timpul căreia, la ceasul mărturisirilor și al nedumeririlor, vocile universului se regăsesc laolaltă pentru a se contrazice și a-și da cu părerea. Poate fi și un sabat al vrăjitoarelor, în noaptea de Halloween sau de Sânziene. Nu contează, importantă este ideea de comunitate, în contrast cu cea de individualitate. Indiferent de variante, toate întrebările se rezumă la același necunoscut, valabilă fiind doar pledoaria pentru restrângerea limitelor sociale sau, cel puțin, pentru nefixarea imuabilă a acestora. Replica rapel: suntem doar informație genetică. Adaug o întrebare de novice: este posibilă dezinformarea genetică? Cunosc un caz, teribil (al meu).
Spectacolele Rafla și Suhde, ale trupei artiștilor de circ Kate & Pasi, din Finlanda, desfășurate în Piața Mihai Viteazul, sunt destinate străzilor, parcurilor, piețelor mediului urban. Sunt spectacole menite să combată monotonia acestor spații urbane, mult mai atractiv animate de prezența artistică umană, decât de plasme colorate, purtătoare de reclame repetitive și lobotomizante. Copiii sunt mari amatori de asemenea spectacole, dar și cei mari, implicați interactiv în spectacole și îmblânziți, interior, de acestea.
Kate adaptează regulile acrobației la scenete artistice comice care ilustrează gătitul, coacerea pizzei, tăierea legumelor cu coarda sau disputarea celui mai bun fotoliu al casei, în care soțul Pasi citește netulburat o carte. Cei doi se recomandă ca soți, făcându-și cunoscută vechimea relației maritale și prezintându-și copiii, încă mici și surprinzător de cuminți, așteptând răbdători în colțul scenei ca părinții să le cumpere o pizza reală, nu din bumbac.
Nobody Meets Nobody, spectacol al Institutului Grotowski și Studio Kugacz-Semerci, din Polonia, este povestea profundă și dureroasă a unei relații de cuplu aflată în impas. Este momentul în care se instalează cruzimea, lupta pentru dominație, codependența partenerilor, dorința devenită instrument de atac. Automutilarea funcționează în ambele sensuri, urmând binaritatea pasiv-agresivității. Este punctul din care nimic nu mai poate merge înapoi, doar înainte, către disoluție în cuplu.
Se regăsesc trimiteri vizuale la universul absurd, populat de scaune, al teatrului lui Eugen Ionescu, precum și la sărutul din pictura lui Magritte, acum cu pungi de gunoi trase peste capetele îndrăgostiților, ca și similitudini legate de infirmitate fizică, cu scurtmetrajul italian, 2023, al regizorului Denis Nazzari, Proof of Love, care a rulat în festival cu doar o zi mai devreme.
Am ajuns la jumătatea festivalului, aproape fără de știre. Bioritmul festivalier rezistă într-o cadență alertă, susținută, incitantă, de-a lungul unor zile tot mai lungi, al unor nopți tot mai albe (când rescrii ce ai șters cu un touch experimental) și al unor temperaturi tot mai nemiloase. Pe următoarea zi!
Descarcă broșura-program Babel 2024 aici