A patra zi de Babel, 2024 - Mariupol Drama & Micul Prinț & Hamlet

Disclaimer: următoarea consemnare, a celei de-a patra zi la Babel, la festivalul FAST, al artelor spectacolului, din Târgoviște, va avea un caracter personal mult mai pronunțat, în acord cu caracterul personal extrem de pronunțat al spectacolului Mariupol Drama, jucat de Teatrul Regional Academic din Mariupol, Regiunea Donețk. Bazată pe tehnica storytelling-ului, piesa relatează drama orașului Mariupol, petrecută în luna martie a anului 2022, atunci când orașul a fost bombardat de forțele rusești cuceritoare. În acele împrejurări dramatice, în care bombele cădeau peste tot, distrugând casele și surprinzându-i pe locuitorii orașului în ceea ce ne-am obișnuit să credem că sunt cele mai banale situații de viață (o mamă își pierde viața sub bomba căzută în propria bucătărie, în timp ce gătește pentru copiii ei, bolnavi de diabet), oamenii s-au refugiat în teatrul orașului lor, centru cultural al regiunii și al întregii vieți publice. Teatrul era o instituție vie și extrem de activă social, intrând în componența identității locale a cetățenilor, care se identificau cu acest edificiu. Inima orașului Mariupol bătea de acolo, din acel teatru (nu întâmplător, acolo a și încetat să bată). Teatrul Mariupol stabilea pulsul orașului, integrându-se nu doar existenței localnicilor, ci și celei a vizitatorilor, care îl identificau ca reper turistic și îl căutau cu interes, curiozitate și afecțiune, nu doar pentru calitatea de obiectiv cultural de marcă, dar și pentru valoarea sa iconică, înfățișată pe toate cărțile poștale și obiectele-suvenir ale industriei turistice: căni, magneți de frigider, tricouri. Teatrul era una dintre imaginile reprezentative ale orașului - pe scurt, emblema acestuia. Teatrul Mariupol avea, în plus, meritul de a fi o clădire mare, încăpătoare, gândită să cuprindă un public de spectacole extrem de numeros. În acele împrejurări, s-a dovedit un edificiu apt să îngrămădească un număr mare de refugiați de război, sosiți cu sutele în acest adăpost, împreună cu animalele lor de companie, care alcătuiau o menajerie de câini, pisici, păsări, hamsteri. Speriați, înfrigurați și înfometați, oamenii au locuit acolo timp de douăzeci de zile, cât a durat asediul, terifiați de zgomotul bombelor și amenințați de groaza de a cădea răpuși sub ploaia lor - pentru ca, în cele din urmă, lucrul acesta să se și petreacă. Pe 16 martie 2022, teatrul a fost bombardat și distrus, deși se scrisese "Copii", pe peluza din fața lui, ca disperată avertizare și ultimă implorare a refugiaților, de a le fi cruțat locul de refugiu, de către atacatori. Se făcea apel la umanitatea lor, adică la ceva ce ei nu aveau. Dimpotrivă, tocmai scrisul pare să le fi atras acestora o și mai mare atenție și o plăcere cu atât mai sadică în a comite, fără sfială, crima de război a uciderii tuturor, inclusiv a copiilor despre care erau avertizați prin mesaj, în văzul unei comunități internaționale șocate și neputincioase.

(Nota Bene: Eu însămi am reușit să îmi instrumentalizez revolta, făcând atunci ceea ce nu credeam că pot, anume să desenez. Am desenat caricaturi cu tematică pro-ucrainiană, ulterior expuse în cadrul unei expoziții din sediul Palatului de Justiție, din București. Printre aceste desene a fost și unul al Teatrului Mariupol. Fără să fi ajuns acolo, îl știam deja pe de rost. Îi cunoșteam fațada cu fronton, friză și coloane, culoarea verde pal, pe care m-am străduit să le schițez cât mai clar, urmărind până în detaliu o imagine Google, de pe vremea când clădirea era în picioare.)


Teatrul a devenit ruină și, atunci, sute de victime și-au pierdut viața sub dărâmăturile lui. Unii dintre supraviețuitori au ajuns în România și, printre aceștia, actorii care au interpretat piesa montată la Târgoviște, ei înșiși foști actori ai Teatrului Mariupol. Impresionant jocul tuturor, în special al copilului, a cărui credibilitate este dată și de talent, nu doar de ceea ce a experimentat, la o vârstă mai fragedă, chiar, decât cea, oricum mică, de acum.


Spectacolul Mariupol Drama a fost ultimul jucat în cea de-a patra zi de festival. Încep cu el, deoarece a marcat această zi în chip special, efectul spectacolului având să se prelungească în noapte, într-un mod care nu putea fi anticipat. Reținusem mai cu seamă replica actriței care își povestește frica, precum și cea pe care o resimte o ființă umană (oricare, de altfel) în momentul, de pericol, în care bombele cad asupra sa. (i)Realitatea filmelor istorice devine, atunci, o experiență personală reală, live. Alerta stării de adevărat pericol este ceva despre care citim și cunoaștem, în abstract, dar nimic nu ne pregătește pentru ceea ce rezultă din trăirea ei reală și experimentarea pe propria piele. Cât de irațional și copleșitor este sentimentul fricii, din astfel de momente, aveam să realizez imediat, atunci când, adormind de numai o oră, a început furtuna soldată cu nenumărate alerte, coduri roșii și turbulențe meteorologice. Am fost trezită, în noapte, de tunetele furtunii care a zguduit Capitala. Bruscată de zgomot, am fost convinsă că războiul ajunsese și la noi iar ceea ce auzeam afară erau bombele rusești, care cădeau acum și peste noi, întocmai ca în povestea spusă pe scena târgovișteană. Nu mă știam la Târgoviște (de fapt nu mă știam nicăieri), nu recunoșteam locul în care adormisem, nu înțelegeam cum ajunsesem acolo, în mintea mea era doar panică. O imensă și acaparatoare frică mă inunda, îmi paraliza înțelegerea și rațiunea, mă făcea să tremur. Tocmai auzisem povestea acestei frici, mi-o puteam imagina, o înțelegeam mental și empatizam sufletește cu ea, dar acum o și experimentam, fizic, având motive să o asociez mai degrabă cu bombele decât cu tunetele unei furtuni, oricât de puternice. Experimentam frica de bombardament, la fel ca în spectacol. Furtuna s-a liniștit, spectacolul s-a încheiat, dar amintirea a rămas ca bun exemplu și, sper, doar atât.

Festivalul își continuă cursul. Ceea ce a oferit, în a patra sa zi, a fost povestea Micului Prinț, spusă pe două voci: cea a echipei târgoviștene și cea a echipei sud-coreene, a Teatrului din Daejeon. Dramaturgia este aceeași (semnată de Liviu Cheloiu), la fel scenografia, animată de desenele pe calculator ale actorului-copil Codrin Cheloiu, la fel regia, semnată de Mc Ranin. În ambele variante, rolul personajului principal este jucat de copii: un băiat român și o fetiță sud-coreeană. "Toți adulții au fost cândva copii, doar că puțini dintre ei își amintesc", scrie Antoine de Saint-Exupéry. Adulții actori au avut, cu siguranță, ocazia să își amintească acest lucru, ca parteneri de scenă ai copiilor-actori, nu doar ca părinți ai lor (tatăl, respectiv mama fiecăruia dintre micii prinți). Aș spune că talentul de actor de teatru pentru copii abia începe să înflorească, pentru Liviu Cheloiu, observând nu doar jocul său afabil, afectuos, de Uriaș Prietenos, ci și suportul moral pe care îl oferă numeroșilor copii-actori ai acestei ediții a festivalului. Emoțiile de tată nu îl trădează, pe scenă, pentru simplul motiv că actorul însuși alege să le lase la iveală, în toate circumstanțele de amfitrion pe care le îndeplinește, în cadrul festivalului, în raporturile cu actorii-copii, cu copiii actorilor și nu numai.


În cadrul FAST, arta teatrală predomină doar prin tradiție și reflex, festivalul reunind, în realitate, toate artele spectacolului, inclusiv pe cele coregrafice. Spectacolul de balet contemporan, Hamlet, interpretat de compania imPerfect Dancers, din Italia, face proba acestei reușite încercări, de unificare a artelor. Balerinii dansează pe sonoritățile sobre ale muzicii baroc atât clasice, cât și contemporane (neo-barocul electronic și astral al lui Philip Glass este printre piesele alese), inducând spectatorilor starea de reflecție și sumbră contemplație a personajului, potrivită cu nebănuita furtună vizuală desfășurată sub ochii lor - și, mult prea des, a ecranelor lor, atât de strident, frecvent și impardonabil aprinse.


A te îndeletnici cu filmarea și pozarea (fotografiere e mult spus) spectacolului este, în cazul acestuia, mai cu seamă, un sacrilegiu pentru show, nu doar o ratare pentru privitor. Dacă aș spune că încărcătura emoțională a spectacolului este puternică, aș comite o banalitate, această încărcătură fiind, în realitate, izbitoare. Dincolo de figurile tuturor artiștilor, care sunt ale unor remarcabili profesioniști, personajul reginei este cu adevărat regal, așa cum un regal este spectacolul, în ansamblul lui, inclusiv prin scenografia alcătuită din lumini și sugestia unui perete de cărți (deschise, cu paginile - iar nu cotoarele - la vedere). Simpla apariție statică a reginei ar fi suficientă pentru ca balerina să se considere achitată de sarcinile rolului ei. Balerina Ina Broecks "domnește" fără risipă de mișcare, prin simpla estetică a trupului ei imaterial, de o finețe care îi conferă quasi-transparență. Regina nu este o simplă figură statică, însă, ea interpretându-și cu visceralitate și disperare rolul penitent, de ființă păcătoasă și lașă, într-un dans macabru, care îl amintește pe cel medieval, inspirat de ororile ciumei bubonice.

Costumele au fost, și ele, interpretări contemporane ale brocarturilor medievale iar craniul este roșu - un roșu Ferrari, având în vedere originea italiană a companiei, mai degrabă decât nuanța sângelui. Hamlet a fost un regal, dar festivalul nu se oprește la această bijuterie - și bine face.


Urmează o nouă zi.