În cea de-a șasea zi de Babel, mă pregăteam să merg la Cinema Independența, din Târgoviște, pentru proiecția documentarului Borderland,, Danemarca, în regia lui Stefano di Buduo. Planul mi-a fost dat peste cap de directorul Teatrului Tony Bulandra, care a decis în locul meu unde și când să râd eu, ca spectator: la Avarul de Molière, în interpretarea Teatrului Dramatic "Ion D. Sîrbu", din Petroșani. Am considerat decizia impusă cu autoritate directorală ca pe un gest de generozitate, în care râsul mi se oferea cu dărnicie. Era un gest demn de un Godfather, astfel încât m-am conformat. Tocmai mi se făcuse o ofertă pe care nu o puteam refuza. Nu am regretat, mai ales că spectacolul a constituit și un omagiu al regizorul Mc Ranin (director al teatrului târgoviștean și, totodată, scenograf al spectacolului menționat), adus prietenului său, coregraful Hugo Wolff, alături de care a lucrat în cadrul producției, până în urmă cu puțin timp, când Hugo Wolff a decedat, la puțin peste 50 de ani, imediat după aniversare. Decorul, costumele și muzica piesei sunt tributare ideilor lui Peter Greenaway, via Sally Field și filmului său, din 1992, Orlando, cu care spectacolul românesc împărtășește aceeași cromatică minimalistă, a negrului rembrandian, ca și aceleași cețuri învăluitoare. Avarul Harpagon este interpretat de Oana Liciu-Gogu, într-o convingătoare manieră comică a gestului, vocii nazalizate și înfățișării de paiață, distinctă în raport cu toate celelalte personaje, care evoluează într-un decor metalic, amplu și înalt, sugerând porțile ferecate ale unui tezaur. Personajele sunt captive, de fapt, într-un uriaș cufăr de bani, în care se rostogolesc ca monezile, adeseori sugerate prin aplatizarea costumelor. Nu mai râsesem, în cadrul Babel, din primele sale zile, marcate de trăsniții trupei Davai din Tel Aviv. Am râs la început de Babel și am râs, copios, și către sfârșitul lui.
Pentru acceptarea înțelepciunii regizorale a domnului Mc Ranin, am fost răsplătită cu generozitate. Intervenția divină a făcut în așa fel încât să pot vedea, ca adaos, și documentarul Borderland, Danemarca, în regia lui Stefano di Buduo. Este un documentar despre excepționala figură a lui Eugenio Barba, om de teatru italian, care, după o experiență dificilă, de om al mării, își găsește refugiul în orașul danez Holsterbo și, aici, menirea vieții sale. Intervine în viața comunității daneze cu un concept teatral permanent: Festuge, un festival continuu, care nu se oprește niciodată în spațiul natural al orășelului danez de coastă. În Holsterbo, teatrul irumpe de oriunde, în orice moment al zilei sau al nopții, în regim de flash mob. Simbolul neîntreruptului festival de teatru este calul, fie interpretat de actori costumați ca atare, fie înfățișat de un cal în carne și oase. Așa se face că se poate întâmpla, uneori, să mergi la librărie ca să îți cumperi o carte și, printre rafturile magazinului, să vezi preumblându-se, la pas, un cal încălecat de un călăreț în costumație elaborată. Nu te poți speria, cavalcada fiind un fapt cotidian firesc în centrul orașului danez, ca si pe plajele sălbatice din Holsterbo, pentru că în Holsterbo se joacă teatru oriunde și oricând decide Eugenio Barba. Ordinul de a juca în cimitir, pentru morți, este urmat fără crâcnire de către actori. Comunitatea teatrală din Holsterbo atrage, prin originalitatea ideii ei teatrale, visători din toate colțurile lumii. Aceștia vin în Holsterbo pentru a cânta, juca, performa, dar și pentru a locui și a trăi o altfel de viață decât cea de până atunci. În Holsterbo se trăiește o viață plasată în natură, cu mare grijă pentru sustenabilitatea existenței pe planetă. Surprinzător, acest stil teatral de viață este, în cel mai propriu sens al său, un statement politic, exprimat însă într-o altă cheie. Eugenio Barba respinge liberalismul și individualismul, el fiind un împătimit al ideii de comunitate formată în jurul conceptului de artă teatrală îngemănată cu existența cotidiană curentă. Eugenio Barba este cel care prețuiește conexiunile umane comunitare, nu performativitatea individuală, oricât de glorioasă. Prin această subtilă abordare, viața devine ceea ce este: o poveste jucată pe o scenă perpetuă. Se întâmplă așa pentru că, în opinia lui Eugenio Barba, teatrul este un instrument politic, dar de o calitate aparte. Teatrul nu se poate sustrage politicului, doar că rolul său politic este de a fi un element subversiv, care nu provoacă. În forma gândită și trăită de Barba, teatrul este un cal troian, atât la propriu, cât și la figurat - un cal care se rezumă doar să plaseze ideea. Calul troian intrus se oprește, ulterior, lăsând ideea să își desăvârșească lucrarea în mințile spectatorilor, în special în cele marcate de prejudecată. Crearea unei imagini poetice, prin intermediul balerinelor, dansatorilor, călăreților, pare să aibă marele dar de a "deruta prejudecățile" suficient, încât îndoiala, astfel sădită în mințile aservite prejudecăților, să își producă efectele, în timp. Marea prejudecată cu care se luptă Festuge este rasismul, inclusiv ca urmare a experienței traumatice a regizorului, trăită de acesta în epoca lui de marinărie, când a resimțit pe propria piele discriminarea la care era supus, ca italian, fiind numit în toate felurile și desconsiderat pe măsura etichetelor primite pe criteriul etnic. Comunitatea din Holsterbo îl prețuiește pe Eugenio Barba, într-un mod sobru și lipsit de efuziuni. Referindu-se la meritele și calitățile sale, oamenii spun despre el doar atât: Eugenio Barba este un om în care ei au încredere. Încrederea este, deci, etalonul omeniei. Eugenio Barba nu este Omul, dar este, cu siguranță, un Om.
Festuge este un concept care pare să inspire Târgoviște, a cărui poziție ex-centrică contribuie, poate, la ceea ce deja se manifestă, în planul artei teatrale, ca și al conexiunilor care alcătuiesc, aici, o comunitate artistică reprezentativă pentru colectivitatea urbană. Oameni precum cei din Holsterbo există peste tot, ei au doar nevoie să fie capacitați (cum mi s-a întâmplat chiar mie, atunci când Răzvan Penescu mi-a făcut neobișnuita propunere de a participa, ca reporter cultural, la acest festival). Capacitarea aceasta se produce prin întâlnire, conexiune, schimb de idei. I-am întâlnit pe acești oameni, aici, în cadrul festivalului FAST. Au fost întâlniri firești, pentru că viața însăși este compusă din întâlniri și despărțiri, într-un mod firesc. Am aflat lucrul acesta de la Dumitru Acriș, în timpul unuia dintre atelierele lui, cu tinerii, la care mi-a permis accesul. Am aflat-o ca pe o revelație, prin prisma întâlnirii noastre, marcată de un inițial refuz, deși este un fapt de o simplitate vecină cu banalitatea și deși constat că am plecat de acasă, nici eu nu știu de ce, cu o carte care se cheamă Estetica întâlnirii de Baptiste Morizot și Estelle Zhong Mengual, apărută la Timișoara, în 2021, la Editura Contrasens. Și, totuși, Dumitru Acriș are dreptate, atunci când, inspirat de Stanislavski, rezumă viața la întâlniri și despărțiri.
La despărțiri s-a referit și fotograful Simion Buia, explicându-mi motivul pentru care, zi de zi, se ocupă cu Headshots, respectiv cu fotografierea chipurilor participanților la Babel. Se poate întâmpla, spune el, ca mâine să nu mai exiști, așa cum s-a întâmplat cu coregraful Hugo Wolff. Fotografia rămasă în urmă este un câștig. Faptul că și-a instalat studioul lângă sala de spectacol Hugo Wolff, de la etajul Teatrului Tony Bulandra, pare un argument convingător. Nu atât de convingător încât să mă las eu însămi convinsă, mai întâi pentru că, atunci când am văzut ce face, încă mă simțeam un personaj străin în cadrul festivalului, mai apoi pentru că nu a mai fost timp, în final pentru că am căzut răpusă sub greutatea cearcănelor căpătate la "job", pentru acoperirea cărora nu s-a găsit, încă, cifa de ciment suficient de încăpătoare. Poate mă recompun și recimentez mai târziu, înspre Autostrada Soarelui.
Să fii o statuie este, de altfel, și îndemnul actorului Sadeq Abdul Redha, din Bahrain, în spectacolul regizat de Jasim Ahmed Talaq, Be a Statue. Este povestea statuii unui general de armată din antichitate. Arsă de soare și udată de ploi, statuia capătă viață și coboară printre muritori, pentru a le reproșa oamenilor eterna lor sclavie față de idoli, mereu alții, nu contează care, oricare. Este o sclavie care însingurează și împietrește cu atât mai mult idolul, devenit cu atât mai trist și mai anchilozat în postura sa statuară, de for public. Piesa / spectacolul vorbește despre sclavia omenirii față de idolii militari și politici, a generalilor aflați în slujba conducătorilor sau a caporalilor care ascund în raniță bastonul de mareșal. Mă tem să merg cu gândul mai departe, către o intenție subversivă mai amplă, cu eventuale trimiteri către sclavia omenirii față de idolii religioși - oricare - care au luptat cu arma în mână. Ar fi un sacrilegiu fie și gândul. Excepțională coloană sonoră arabă. Spectacolul a fost întâmpinat cu un entuziasm general.
Manleehyang este o dramedie de familie sud-coreeană, în care relațiile de familie se desfac și se refac în jurul mesei și al ritualurilor tradiționale, dintre care unul a avut un efect comic total, nu știu dacă și intenționat. A fost ritualul menit să facă porcul să zboare, la propriu. Mișcarea scenică antrenată, în acest scop, a fost însoțită de un răpăit extrem de incitant de tobe. Deși tobele au reeditat ritmurile magice ale paradei de debut a festivalului, porcul nu a zburat, shamanul fiind nevoit să-l ridice cu propria cârcă. Grozave costumele dedicate acestui ritual și, totodată, minunat toboșar.
S-a sfârșit ziua a șasea, iar textul acesta va fi citit în timp ce eu deja o trăiesc pe ultima, cu nerăbdarea reîntoarcerii la vatră, din această teribilă vacanță teatrală. Avanti!
Descarcă broșura-program Babel 2024 aici