Emily Carding este, în sine, un spectacol de dezinvoltură, sensibilitate și respect față de artă, artist și act artistic. Mi-am putut da seama de acest ultim lucru privind-o cu admirație, fără ca ea să știe, în timp ce urmărea cu răbdare îngerească recitalul chinezesc de muzică tradițională al trupei artistice din Shanghai, petrecut mai târziu, în cursul aceleiași zile, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor din Târgoviște. Ce înveți de la Babel este, uneori, eleganța (nu întâmplător, englezească). Cum, mai exact? By my (not) so potent art (of silence). Ceea ce am reținut din spectacolul chinezesc a fost promisiunea - afonă, dar sinceră - a unui "mâine" mai bun.
Mă întorc la actrița Emily Carding și la personajul ei tenebros. Pentru a interpreta un Caliban, așa cum o face Emily Carding, e nevoie de multă rană, suferință, durere și sensibilitate. Doar așa, cu aceste cicatrici, urletul interior își poate face loc înspre exterior, căpătând grai articulat și expresie artistică. Codexul lui Caliban este monodrama prin care Omenirea este acuzată de lăcomie și abuz și înfierată pentru instinctul ei acaparator, precum și manifestarea sa distrugătoare asupra naturii și a seminției umane. Omenirea ia în stăpânire ceea ce nu îi aparține, în numele mult proclamatei și apropriatei științe, doar ca să distrugă, cu aroganță și autosuficiență intelectuală, fără pic de interes și pătrundere empatică pentru subiectul apropriat. Omenirea este, in fond, o uzurpatoare. Dincolo de componenta anti-colonială a monodramei, rostit în perfecțiunea lui britanică, fascinantă și intimidantă, care este un spectacol grandios în sine, apar referințe la trauma afectivă individuală, comisă asupra ființei umane neiubite încă din pântecul matern. Ființa neiubită, stigmatizată, abrutizată din leagăn este Calibanul lui Emily, însuflețit de artistă într-un fel care mi l-a amintit pe Heatcliff, personajul respins, dominator și vindicativ din romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi. Caliban nu se răzbună, doar tânjește. Rămâne ros pe interior, până la capăt, rod al aceleiași respingeri. Figura lui Emily Carding este fioroasă, cu părul morcoviu zbârlit, ochii căscați, gura strâmbată de rânjet, glasul îngroșat și râsul grohăitor, onomatopeic. Acțiunea se petrece în sala cea mică Mihai Dimiu a Teatrului Tony Bulandra, neîncăpătoare pentru toți cei care vor să ocupe un loc în ea - și sunt mulți, în special tineri. Caliban iese de dedesubtul unui sac de dormit, activându-se în chip de personaj feminin cu identitate de gen folositor schimbată în sens artistic. Un triunghi negru înconjoară ochiul drept al personajului, ca simbol al elementului natural al pământului și un tatuaj (real) imprimat aproape de talpa piciorului actriței, care este, totodată, și un citat din piesă: "By my so potent art".
Cu permisiunea actriței, am luat cu mine o parte din decorul alcătuit din paginile unor terfeloage rupte, așezate în cerc, pe podeaua neagră a sălii. Am făcut asta pentru că pe Caliban nu îl puteam purta acasă. Dar, oare, l-aș fi luat, știindu-i toate victimizările și răzbunările care ar urma mângâierilor cu care aș căuta să-l îmblânzesc? Voi reflecta, în timp ce voi citi o ultimă apariție editorială de la Editura Art, pe care am pus recent ochii: Frankenstein, splendid ilustrată de David Plunkert. Aș face-o chiar dacă aș ști că nu asta și-ar dori Caliban, ci doar omul acaparator (de cărți frumoase, inclusiv) din mine. Nu îi pot promite lui Caliban, în schimbul reflexelor mele, de prădătoare de librărie, decât și mai multe pliculețe cu mâncare pentru pisici, mult mai mult arpacaș pentru porumbei și ceva oase de pește pentru pescărușii de acasă, de care îmi este, deja, tot mai dor.
Ziua a cincea a fost, totodată, a unei conferințe cu un subiect de mare interes: a spațiilor teatrale și a adresabilității teatrului, ca "artă vie, al cărei material este ființa umană". Conferința a fost ținută de Jean-Guy Lecat, "ofițer al artelor și literelor" și scenograf al lui Peter Brook. Ceea ce problematizează Jean-Guy Lecat este felul în care teatrul trebuie umanizat, coborât din sfera grandiosului și artificialului, în cea a firescului și naturalului. Lucrul acesta se poate obține prin diminuarea spațiilor dedicate artei teatrale, soluție care servește, în același timp, și imperativul sustenabilității financiare și ecologice. Sunt în favoarea acestui discurs, ca exemplu viu a ceea ce consideram, până de curând, a fi teatrul: un act artificial, pompos, eșuat cel mult în butaforie, mai niciodată în firesc. De la un moment dat încolo, teatrul și-a pierdut, pentru mine, vraja din copilărie, devenind mai degrabă un ritual, nu departe de cel religios, tot atât de inaccesibil. Experiența teatrală târgovișteană a produs asupra mea o schimbare de percepție pe care sunt gata să o pun pe seama poziției pe care și-o asumă Teatrul Tony Bulandra, în comunitatea târgovișteană. Observ acest teatru ca pe un stup care zbârnâie în plină acțiune a producției de miere, lucru obișnuit în zilele de festival, poate, dar mai observ, în plus, felul în care teatrul este literalmente locuit, în special de tineri, nu doar vizitat de spectatorii aflați în trecere. Oare unde mai vezi copii care vin de la școală, direct în foaierul teatrului? Unde mai vezi tineri care își refac gașca în jurul teatrului, nu al sălilor de jocuri de noroc sau pariuri sportive?
Am avut, în copilărie, experiența de a sta în Teatrul de Vară din Constanța, la sfârșitul anului școlar, când deja era vacanță de vară, așteptând împreună cu prietena mea ca tatăl ei, care lucra acolo ca electrician, să își termina programul și să ne însoțească acasă. Nu îmi amintesc anotimp mai frumos. Teatrul era aproape de școală, dar accesibil doar nouă, privilegiatele absolvente de clasa a patra. La spectacolele la care mergeam cu părinții, păstram relaxarea pe care mi-o dădea aerul de familiaritate creat prin această apropiere, oricât de exclusivistă și privilegiată era ea. Între timp, teatrul și-a pierdut această apropiere, pentru mine, pentru simplul motiv că îl simt tot mai mult ca pe o lume care se închide în spatele unor uși instituționale, din ce în ce mai grandioase (dacă nu cumva teatrul dispare cu tot cu uși, cum s-a întâmplat cu Teatrul de Vară din povestea mea). La Târgoviște, teatrul se dez-instituționalizează, coboară la scară umană, interacționează cu publicul. Nu știu cât este acesta meritul dimensiunilor și abordării arhitecturale a clădirii acestui teatru, în particular, deoarece nu am avut ocazia să îi observ acțiunile interactive și în afara festivalului, dar dau crezare teoria scenografului Jean-Guy Lecat, privitoare la reducerea scării monumentale a instituției teatrale, cu scopul umanizării actului artistic care se înfăptuiește prin teatru. Publicul e ca Dumnezeu: iubește spațiile mici, nu spațiile mari, nici marile catedrale ale neamului.
Seara s-a încheiat cu documentarul Playback, regizat de Iulia Rugină, care spune o poveste a DJ-ului de epocă ceaușistă, Sorin Lupașcu, împătimit colecționar de viniluri, casete și suporturi vintage de colectare a muzicii. Un film nimerit pentru nostalgicii discotecilor din Costinești și din cluburile studențești, pe atunci numărate pe degetele de la o mână. Proiecția s-a realizat în Casa de Cultură a Sindicatelor din Târgoviște, construcție comunistă prin excelență, ca toate edificiile culturale de acest tip din întreaga țară. În timp ce mai toate casele de cultură din România au ajuns în ruină, animate fiind de birturi, agenții dubioase și spații comerciale derizorii, în Târgoviște există un monument de artă brutalistă restaurat impecabil. La acest moment, înăuntru încă miroase a var și a vopsea (neagră, are și negrul intensitatea lui olfactivă). A dispărut patina comunistă, devenită adevărat slin, în multe alte edificii de acest tip, care încă și-au păstrat structura și destinația publică. În urmă cu câțiva ani, la Muzeul Național de Artă Contemporană al României a existat un proiect artistic, al unui artist fotograf care a inventariat toate casele de cultură din România urbană și chiar rurală, spectacolul oferit de folositorul proiect de cercetare vizuală fiind unul extrem de dezolant. Pentru o cu totul altfel de impresie, se va intra în Casa de Cultură a Sindicatelor, din Târgoviște. Un fapt remarcabil este însăși păstrarea denumirii edificiului, într-un mod care indică o asumare fără complexe a trecutului.
Despre trecutul comunist și războiul civil din Coreea a vorbit și spectacolul Baesogoji, a Pond in the Memory / Baesogoji. O întoarcere în trecut, al trupei IDA, din Coreea de Sud. Lupta fratricidă și războiul civil sunt teme universale, globale, taberele fiind, în acest caz ale maoiștilor și susținătorilor "japonezilor și yankeilor", la mijloc fiind striviți oamenii, viețile, sentimentele și destinele lor.
E penultima zi de festival, dar nu de week-end. Nu mă plâng de muncă, am fost chiar recompensată de un spectator târgoviștean care, în așteptarea spectacolului chinezesc, de la Casa de Cultură a Sindicatelor, mi-a oferit o înghețată cu aromă de zmeură și pepene galben, gest surprinzător de amabil și de bine primit de mine, maratonistă între mesele sărite din lipsă de timp. Să înceapă noua zi, așadar.
Descarcă broșura-program Babel 2024 aici