Her perfect days - Que nadie duerma / Să nu doarmă nimeni la TIFF, 2024

TIFF 2024. Ziua de după furtunile din București, Ilfov și împrejurimi, dar și mare din Dobrogea, Craiova ori Cluj. De fapt, din mare parte din România. Ploile, vântul, grindina au prăbușit temperaturile. Seara de deschidere a TIFF, cu DogMan-ul lui Luc Besson în Piața Unirii, s-a încheiat la 14 grade (după ce ziua clujeană începuse cu un improbabil mix de ceață, ploaie și 12 grade!). Miile de oameni au rămas, însă, până la finalul aproape-fantasy-ului lui Besson, combinație simpatică / deșteaptă / șablonardă (după gusturile fiecăruia) de Joker, Home Alone, Amores Perros și atâtea titluri și epice & epopeice motive mai mult sau mai puțin cinematografice.

Câteva ore mai devreme, Cinema Florin Piersic a propus Que nadie duerma / Să nu doarmă nimeni. Co-producție Spania-România, în regia lui Antonio Méndez Esparza, adaptare a romanului omonim al lui Juan José Millás, pentru care Malena Alterio a primit premiul Goya 2024 pentru actriță în rol principal. Lucía e o femeie la 40+, care trăiește alături de tatăl ei (care are nevoie de îngrijire permanentă la domiciliu) și care tocmai și-a pierdut job-ul de IT-istă la o firmă pentru care lucrase vreme de 20 de ani. Falimentul firmei a însemnat privarea angajaților de ultimele 6 salarii, ceea ce înseamnă că Lucía are nevoie urgentă de bani. Adică de un loc de muncă.


Lucía nu e însă omul care să dispere. Știe că ceva bun se va întâmpla. O călătorie cu un taxi condus de o femeie îi indică următorul pas în carieră. O arie ultra-faimoasă din Turandot auzită prin sistemul de ventilație al blocului îi marchează viața personală. Un nou tronson al existenței i se deschide înainte și Lucía excelentei Malena Alterio nu ezită o secundă. Va fi A taxi drive in love.

Se îmbracă, machiază și coafează precum Turandot (nu vă gândiți la chestiuni extravagante, doar o combinație isteață de bluze, mascare și bețe de lemn), zâmbește aproape continuu, își chestionează cu discreție și empatie clienții, le spune o vorbă bună când au o zi proastă, leagă prietenii, își stăpânește fricile care o vizitează atunci când cursele o conduc în zone bizare ale Madridului. Umple ecranul, taxiul și, pentru câteva minute, viețile altora cu pofta ei de a trăi, de a povesti, de a asculta, de a râde, de a se bucura că ea însăși aici și acum.

Lucrurile evoluează și involuează, vizitele unei anumite păsări negre redeșteaptă trecutul și marchează prezentul, moartea dă târcoale, dar Lucía își continuă drumul ei. Doar al ei. Her perfect days. Dacă vă sună ca recentul film al lui Wim Wenders, este pentru că personajul ei seamănă cu cel al bărbatului care curăță toalete publice, Hirayama interpretat de Koji Yakusho. Același fel de a întâmpina cu entuziasm fiecare zi, același sâmbure pulsând în fiecare gest, în fiecare privire, în fiecare replică (e drept, bărbatul japonez vorbește infinit mai puțin decât femeia spanioloaică, dar asta e, până la urmă, chestiune de temperament național și de gen).

Există, totuși, o diferență majoră. Hirayama nu are nevoie de mai nimeni pentru a fi, zi după zi, cine este. Își este suficient (de fericit) sieși. Oricât de tonică, de inteligentă, de pasională, Lucía are nevoie de cineva cu care să împartă tot ce trăiește în bine sau în rău. Un tată bolnav, o prietenă care nu răspunde la telefon, una care îi arată un interes neobișnuit, oricine. E poate doar impresia ei că are nevoie, poate e doar o cârjă imaginară, cine poate să știe?

Desigur, destinul (oleacă pus prea apăsat cu mână moralizatoare, deși pentru un basm modern cum e Que nadie duerma / Să nu doarmă nimeni nu e chiar ceva blamabil) e neîndurător. Răspunsul la încredere, la căldură, la deschidere e zdrobitor. De fapt, cheia filmului stă în răspunsul Lucíei la întrebarea scriitorului / dramaturgului: "Ce ar trebui să învețe ficțiunea de la viața reală?".

Predictibil și pe alocuri lungit, finalul lasă însă loc de surpriză / dubiu. Prea mare sămânța de viață din Lucía, prea perfect felul ei a de trăi zilele. Prea (ha!) impecabil răspunsul ei: "Să nu mintă!". (În) ce trăiți: ficțiune sau realitate?