Aici, majoritatea dominatoare este atât de puternică și de bine instalată, încât nu doar că nu poate fi deranjată, dar își permite să nu se lase vreodată chestionată cu privire la propriul sine. Dacă mici tentative apar, negaționismul este primul ei instinct. Al doilea este represiunea, greșit îndreptată împotriva victimei. Totul se întrețese, în obscuritate, sub precepte religioase și justificări comunitare de tipul "capul plecat, sabia nu-l taie", după un tipar predeterminat, al prafului care înfrățește prin colțuri. Camuflajul este singura modalitate de revenire la inițialul status quo, comod și profitabil.
Aici, în acest capăt de lume, atunci când necazul survine, prima grijă este să se camufleze zvonul său public, a doua este să se identifice vinovații (pentru a fi bârfiți pe la colțuri, nu demascați exemplar), iar a treia este să se distorsioneze adevărul, în așa fel încât vinovăția să fie atribuită victimei. Aceasta sfârșește acuzată, blamată și sancționată. Pentru a supraviețui, victima însăși cade pradă autonegaționismului și convingerii că i s-a părut. Nu și în film, unde Adi se salvează prin "volte face" , fugind fără întoarcere de mediul toxic, lăsat în spatele lui, întors definitiv acestei lumi. Nu va participa la justiția inversă, destinată acuzării victimei, nu agresorului. Nu va contribui la conservarea raporturilor de putere preexistente. Nu este unul dintre ei, chiar dacă este copilul unor asemenea oameni.
Filmul putea merge chiar mai departe, în direcția victimizării inocentului, mai ales când împotriva lui se recurge la exorcizare, precum în Requiem sau După dealuri. Dacă a ales să nu continue în direcția aceasta, a perfidiei înspre care duc discursul și praxisul religios, se putea opri înainte de a trece la repertoriul lejer, al relativizării prin poanta milițienească. Filmul a ales să abordeze ambele extreme, fără a-și sabota teza și a-și pierde autenticitatea, pentru că diagnostichează o realitate mult prea prezentă.
Filmul reușește, până la capăt, să exprime o stare de fapt generală, întunecată și sufocantă, de peșteră platoniciană, care are legătură nu doar cu minoritățile sexuale, ci cu orice gest de alterizare ivit în sânul unei comunități compacte. Situația filmului este la ordinea zilei, pe toate planurile și palierele sociale. Într-adevăr, aici, vinovații nu se caută în direcția făptașilor, deoarece ar complica lucrurile, implicând muncă, responsabilitate morală și standarde etice. Victima oferă, deja, garanția vulnerabilității și a tăcerii, așadar va fi din nou și mereu sacrificată, batjocorită, umilită. Drept urmare, acolo unde ar trebui să triumfe principiile, vor trona mereu vorbele în vânt, declarațiile demagogice și apoftegmele religioase. Scopul final este să se schimbe, dar să rămână la fel. Societatea nu va fi și nu se va cuveni să fie perturbată în reflexele ei cunoscute, motiv pentru care alteritatea va fi respinsă, umanismul exclus iar instinctul pavlovian perpetuat. E nevoie de mult mir și de multă apă sfințită pentru ca elefantul din sufragerie să pară simplă halucinație, dar asemenea resurse se vor găsi.
Copilul, încă minor, bătut de golanii potenți și homofobi ai satului izolat, își va lua lumea în cap, ca unică scăpare. Familia se va preface că suferă pentru snopirea în bătaie a fiului, în timp ce se va mulțumi cu ștergerea unei datorii bănești față de clanul agresor. Poliția se va preface că investighează agresiunea, doar pentru a găsi în neinvestigarea servilă prilejul de a se retrage la pensie anticipată (și specială). Biserica va păstori martirajul, în timp ce va delibera în arbitrajul dintre caras și plătică, pentru masa de hram, întru care se muncește, intens. Doar funcționara statului, încă laic, de la Direcția protecției copilului, va încerca, fără izbândă, să intervină, fiind blocată de forțe oculte care îi vor cere noncombatul cunoscut, al unor instituții deja macerate de corupție.
Povestea este plasată în satul pescăresc Sfântu Gheorghe, aflat la trei kilometri de vărsarea Dunării în Marea Neagră, dar, așa cum o afirmă regizorul, la sesiunea Q&A, ulterioară proiecției, faptele se petrec zilnic și în centrul Capitalei. Filmul exprimă o stare de fapt generală. Pentru minoritatea LGBTQ+, el va fi o dezamăgire, pentru că este pudic, neexplicit cu raporturile de intimitate, neofensiv în afirmarea altei normalități în ochii celor convinși de contrariu și, deci, oportunist, ba chiar cultivând evazionismul și exotismul, prin calofilia cadrelor. Chiar și așa sau, poate, tocmai din acest motiv, filmul are o voce care atrage atenția asupra unui simptom general, care vizează întreaga lume de la capătul lumii: a noastră.