A fost un concert ieșit din comun. La finalul reprezentației, publicul, pur-și-simplu, a sărit în picioare și a ovaționat artiștii de pe scena Ateneului. Aplauzele se țineau lanț, minute în șir. De la o vreme, apetitul crescut al spectatorilor pentru a savura muzica clasică - concerte cu biletele vândute în totalitate - confirmă totodată, un nivel artistic înalt al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii George Enescu. Dirijorul Christian Badea obține de la instrumentiști sonoritățile menite a 'rula' pe șinele portativelor impecabil - dinamic, agogic, timbral, melodic, armonic, metro-ritmic și contrapunctic - focalizând 'conglomeratul' prețios de sunete, pironindu-te stilistic exact în locul gândit de compozitorul lucrării interpretate. Totul cu o știință muzicală aflată undeva pe o treaptă foarte înaltă, a valorilor artistice.
Prima lucrare ascultată a fost Adagio pentru coarde, op. 11 de Samuel Barber[2].
Celebra lucrare a fost scrisă în anul 1936, cântată în primă audiție la 5 noiembrie 1938, la Rockefeller Center din New-York, de Orchestra Simfonică NBC, dirijată de marele Arturo Toscanini. Adagioul pentru coarde al lui Barber a reprezentat inițial, a doua mișcare a Cvartetului său de coarde, op. 11. Acest imn funebru a fost inspirat de poemul didactic Georgicele, scris de poetului latin Publius Vergilius Maro, versuri care au ca temă relația omului cu pământul și importanța muncilor grele legate de acesta.
La sala Ateneului Român, ascultam această piesă muzicală, durând aproape opt minute, de o tristețe teribilă, cu sunete prelungi, armonii consonantice; o melodie tensionată, având un contur de arc de cerc, se derula asemenea unui cântec renascentist, cu mers treptat, într-o tonalitate sumbră - si bemol minor - cu o ritmică constantă. Părea o resemnare în fața durerii. Emoționant a sunat zona culminantă de patru măsuri, urmată de o pauză generală, după care, fără a consola, a revenit tema inițială.
Un amplu ansamblu orchestral reușea să creeze rezonanțe de o finețe incredibilă. Minute întregi de tăcere - după bara finală - precum păstrarea unui moment de reculegere; o inerție a atmosferei apăsătoare.
A urmat Concertul nr. 23, în la major, pentru pian și orchestră, KV. 488, de Wolfgang Amadeus Mozart, solist Alexei Volodin. Lucrarea a fost scrisă în anul 1786 și cuprinde trei părți. I. Allegro; II. Adagio; III. Allegro assai.
Mozart a pornit în viață ca mic concertist clavecinist, însă debutul său de compozitor în genul concertant va fi înscris de Concertul în re major, KV. 175, din 1773, compus la Salzburg. Mai târziu, Mozart a scris câteva concerte de pian, care au circulat sub diferite denumiri, după numele pianistelor cărora le era dedicat (Contesei Lodron, elevei sale Lűdzon, celebrei pianiste franceze Jeunehomme). În perioada vieneză a creației sale, Mozart a compus 17 concert de pian.
Concertul nr. 23, în la major emană luminozitate și prospețime în părțile extreme, iar în Adagio un sentiment profund nostalgic.
Alexei Volodin a impresionat prin emoția artistică transmisă publicului și prin pianistica sa exemplară. M-am desfătat cu valurile de șaisprezecimi în care dinamica interioară a frazei reliefa cu eleganță punctul culminant. Arpegii, game ascendente și descendente, prelucrarea motivică presărată cu ornamente (triluri) - toate te făceau să plonjezi într-o lume fără griji, unde stilemele mozartiene sunt suverane. Cadența solistică readucea elemente cu accente dramatice și modulații în minor. A fost cântată cu virtuozitate, fără a depăși cadrul clasic al limbajului, totul în slujba expresiei nobile.
Adagio-ul - o frumusețe poetică, cu o primă temă expusă direct de pianul solist, având amprenta formulei ritmice legănate de siciliană, a sunat divin. Acele pregătiri anacruzice scalariforme, cu mers descendent, evitau un diminuendo, ce ar fi diluat tensiunea. Melodica bogată în semnificații, cu o elevată prelucrare tematică, desfășurând fraze ample, însoțite de armonii cu acorduri placate - erau toate superb cântat de Alexei Volodin. Admirabilă finețea acompaniamentului orchestral. Momentul în care tema pianului solist era acompaniată de formulele contratimpate, în pianissimo, ale corzilor, a fost plin de farmec. Apoi, un contrast tonic, prin verva temei refren a rondoului-sonată a schimbat atmosfera. Pianistul Alexei Volodin reușea un ecleraj deosebit al Cupletelor. Dialogul dintre solist și orchestră devenea un amplu comentariu muzical. Ascultam un Rondo foarte întins ca dimensiune, exuberant, cu evenimente sonore mereu interesante.
Aplauzele puternice ale numerosului public au răsplătit interpreții de pe scenă. Pianistul a oferit și un bis.
După pauză, concertul a continuat cu fragmente din Suita Romeo și Julieta de Serghei Prokofiev. În urma refuzului Teatrului Balșoi de a pune în scenă baletul compus de Prokofiev, acesta a extras două suite orchestrale (1936 și 1937) și o a treia pentru pian solo, în anul 1947, având zece fragmente.
Maestrul Christian Badea a oferit publicului de la sala Ateneului Român o versiune a Suitei, alcătuită din opt fragmente: 1. Montague și Capulet: 2. Julieta copil; 3. Menuet; 4. Măști: 5. Romeo și Julieta; 6. Moartea lui Tybalt; 7. Moartea Julietei; 8. Romeo la mormântul Julietei.
Celebra poveste a fermecat, de-a lungul istoriei, mulți compozitori precum: Hector Berlioz, Charles Gounod, Piotr Ilici Ceaikovski și Serge Lifar. Iar Serghei Prokofiev a creat o dramă muzicală de aleasă distincție și rafinament, bogată în imagini și caracterizări psihologice. Atras de complexitatea subiectului și de veridicitatea simțămintelor eroilor lui Shakespeare, a realizat o alcătuire unitară, printr-un sistem de teme ce se modifică după desfășurarea dramei.
Ascultam în interpretarea Orchestrei Simfonice a Filarmonicii George Enescu, aflată sub bagheta lui Christian Badea, această muzică autoreferențială, în care apăreau prezentate teme pregnante, care îi reprezentau pe cei doi protagoniști: Romeo și Julieta. Temele apăreau în diverse ipostaze ale trăirilor lor, iar interpretarea acestora reda fidel evoluția stărilor: o pasiune nestăpânită, o iubire înflăcărată și moarte.
Muzica te cufunda într-o epocă plină de îndrăzneală, senzuală și brutală în același timp, în care problemele vieții și ale morții erau adesea rezolvate într-un mod irațional și într-o atmosferă înflăcărată de pasiune.
În fragmentul Montague și Capulet, muzica lentă și amenințătoare sugera ordinul ducelui ca familiile în război să înceteze lupta dintre ele. Se auzeau contraste imense de intensitate, subito pianissimo. Solo-ul de flaut a avut multă delicatețe.
A urmat fragmentul Romeo și Julieta. A fost unul dintre cele mai sensibile momente muzicale. El reda și celebra scenă a balconului.
Ni se înfățișa prin sunetele instrumentelor orchestrei, întâlnirea dintre cei doi îndrăgostiți, petrecută noaptea, când Romeo se strecoară pe furiș în grădina Capuleților, în speranța că-și va găsi iubita. Peisajul este feeric, o noapte senină de vară, cerul împodobit de stele și lună. Harpa și viorile, în surdină, sugerau liniștea așteptării. În declarația de iubire, Julieta este comparată cu soarele care luminează viața lui Romeo, făcând din noapte zi. Julieta este dispusă să renunțe la numele ei, pentru dragostea lor, cerându-i și iubitului să facă același lucru. Tema lui Romeo intră aici blând, la instrumentele cu coarde; îi răspunde grațiosul flaut, personificarea Julietei. După două izbucniri extatice, muzica se asociază tăcerii serii.
În Tânăra Julieta, muzica surprindea cu brio stările de spirit în schimbare rapidă ale personalității adolescentine.
În Menuet, parcă simțeai cum oaspeții sosesc la bal în pași de dans. Percepeam ceva asemănător Gavotei din Simfonia Clasică a lui Prokofiev (partea a treia).
A urmat fragmentul Măști, ce descrie - cu ajutorul percuției tensionate, a timbrului trompetei și a clarinetului - sosirea pe furiș în fortăreața inamicului a lui Romeo, Mercutio și Benvolio. Accentele marcate pe sunetele aflate din două în două optimi sugerau pașii. Piculina intervenea ascuțit, scurt. Viorile cu surdină, cântând în registrul acut, încheiau splendidul fragment.
De la pasaje delicate și romantice, până la momente pline de tensiune și dramatism, artiștii de pe scena Ateneului Român înfățișau sonor intensitatea și pasiunea vieții și iubirii lui Romeo și a Julietei.
În fragmentul Moartea lui Tybalt, muzica descrie inițial lupta sălbatică, dar plină de spirit, în care Mercutio este ucis de Tybalt. Nici pe deplin conștient de gravitatea situației, Romeo răzbună moartea lui Mercutio. De pe scenă se auzeau lovituri ascuțite, percutante, înveșmântate în disonanțe brutale. Bubuiturile grele și ritmate ale timpanului vesteau cortegiul funerar al lui Tybalt, aducând scena la final.
În alcătuirea Suitei, făcută de maestrul Christian Badea, a urmat fragmentul Moartea Julietei. Un Adagio care pune capăt tragediei. Julieta se trezește și îl găsește pe Romeo mort lângă ea și decide să-l urmeze. Prokofiev descrie aici întreaga măsură a zguduitoarei întâmplări, printr-o intensitate uriașă și printr-o referire emoționantă la tema din fragmentul Tânăra Julieta. Totul se încheie apoi în liniște, sonoritatea scăzând și stingându-se, ca viața Julietei.
Ultimul fragment a fost Romeo la mormântul Julietei. Tema dragostei revine și evidențiază durerea copleșitoare. La sfârșit, un contrafagot 'vorbește' ca din adâncurile mormântului. Mai apoi, este redus la tăcere de către corzile sclipitoare, deasupra cărora un piccolo intona un singur sunet acut, în timp ce violoncelul și clarinetul bas vibra și 'tremura ', cu o profundă tristețe.
O seară muzicală de neuitat. O realizare artistică deosebită.
NOTE
[1] Alexei Volodin s-a născut în anul 1977. A studiat pianul, inițial la Sankt Petersburg, apoi la Moscova, cu Irina Chaklina și mai târziu cu Tatiana Zelikman, la Școala de Muzică Gnessin. A absolvit Conservatorul din Moscova, unde a studiat cu profesoara Eliso Virsaladze. S-a perfecționat la Academia Internațională de Pian din Lacul Como, Italia. Alexei Volodin a câștigat premiul I la Concursul Internațional de Pian Géza Anda din Zűrich, Elveția, ediția 2003. Alexei Volodin posedă un repertoriu foarte divers, de la Beethoven și Brahms la Ceaikovski, Rahmaninov, Prokofiev și Scriabin, până la Șcedrin și Medtner. A cântat alături de: Orchestre Symphonique de Montréal, NCPA Orchestra China, BBC Symphony Orchestra, Winnipeg Symphony, Singapore Symphony Orchestra, NHK Symphony Orchestra, Orchestre de la Suisse Romande, Kyoto Symphony, Orchestra Philharmonique de Strasbourg, Antwerp Symphony Orchestra, Orchestra Simfonică Mariiș, Orchestra Simfonică din Taipei, Filarmonica din Shanghai, Orchestra Simfonică din Hiroshima, Orchestra Simfonică din Israel Rishon LeZion, Orchestra Simfonică Gunma, Orchestra Filarmonică Slovacă, Orchestra Filarmonică din Belgrad, Orchestra Simfonică din Ierusalim, Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg, Orquesta de la Comunidad de Madrid. Alexei Volodin este un artist invitat în mod obișnuit la festivaluri, precum: Festivalul Internațional de Muzică de Cameră Kaposvá, Festivalul Les nuits du Château de la Moutte, Variations Musicales de Tannay, Festivalul Bad Kissingen Sommer, La Roque d'Anthé ron, Les Rencontres Musicales d'Évian, Festivalul La Folle Journée, Festivalul Nopți Albe din Sankt Petersburg, Festivalul Internațional St. Magnus, Festivalul și Festivalul de Paște de la Moscova. În domeniul muzicii de cameră, Alexei Volodin a colaborat cu Igor Levit, Claire Huangci și Sol Gabetta, Olga Pashchenko, Edith Peña, Janine Jansen, Julian Rachlin și Mischa Maisky, István Várdai și Eldbjørg Hemsing precum și Cvartetul Borodin, Cvartetul Modigliani, Cuarteto Casals și Cvartetul Cremona. A înregistrat pentru Challenge Classics.
[2] În anul 1980, Christian Badea s-a întâlnit cu Samuel Barber, la Spoleto Festival dei Due Mondi (Festivalul celor două lumi), Spoleto-Italia, cu ocazia premierei noi versiuni a operei Antony and Cleopatra, op. 40 a compozitorului american.
*wikipedia.org/wiki/Adagio_for_Strings
**laphil.com/musicdb/suite-from-romeo-and-juliet