Paura (d')Amore - Confidenza / Trust la TIFF, 2024

"Pentru mine, acesta e filmul primei jumătăți de 2024", a spus Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF (uneori, acest enorm festival pare date-ul nostru cu Chiri), înaintea proiecției cu Încredere / Confidenza din prima sâmbătă a TIFF-ului 2024. Casa de Cultură a Studenților, plină-ochi de oameni și speranțe, l-a aplaudat abundent la final pe regizorul Daniele Luchetti (63 de ani), cel căruia TIFF-ului i-a acordat Premiul Special pentru Contribuția adusă la Cinematografia Mondială și căruia îi dedică parte din secțiunea 3x3 din acest an - pe lângă Încredere (2024), vor fi arătate Legături / Lacci (2020) și Școala / La Scuola (1995).


The Smile, trupa formată în 2020 de vocalul Radiohead, Tom Yorke, are concert în lunea TIFF-ului (17 iunie 2024) la București, la Arenele Romane. Pentru localnicii cinefili, ar fi de mers. Cine știe, poate va cânta ceva de pe soundtrack-ul Încredere / Confidenza pe care l-a compus cap-coadă, care e personaj de sine-stătător în film și care sună (& arată) cam așa:


Pietro (un Elio Germano încântător, aducând, în versiunea matură, de tată de familie, cu acel De Niro in his '40s - '50s care ne-au făcut pe unii dintre noi să se îndrăgostim definitiv de cinema) e un profesor de literatură la un liceu de cartier mărginaș al Romei. Metoda lui pedagogică se bazează pe empatie, pe emoție, pe încercarea de a îi face pe elevi să vorbească despre sine prin intermediul literaturii, să(-și) chestioneze marile sentimente, să se descopere, să nu renunțe, să vrea de la ei înșiși tot ce pot da. Efectul e cel scontat: elevii îl adoră, fetele îl iubesc. Teresa (Federica Rosellini), viitor matematician de succes la MIT-ul american, se îndrăgostește amplu.

Încredere / Confidenza spune povestea lor. Sau a lui. Sau a ei. Și a soției lui (desigur, nu Teresa): profa' de matematică din același liceu, Nadia (Vittoria Puccini). Cum s-ar zice, Socrate și Isoscel = Love. Mă rog, iubirea e în altă parte. Și a fiicei lui, Emma (Pilar Fogliati).

De fapt, e greu spre imposibil de spus ce spune exact-exact Încredere / Confidenza. Folosind drept pretext dramaturgic (scenariul, by Daniele Luchetti & Francesco Piccolo, e adaptarea romanului din 2019 al lui Domenico Starnone (81 de ani), aceasta fiind a 3-a ecranizare a lui Luchetti pornind de la Starnone, după Legături / Lacci și Școala / La Scuola) un secret rostit de Pietro la urechea Teresei în timpul / la finalul relației lor de 2 ani (mă rog, relației fizice), filmul deschide o suită impresionantă de întrebări și posibilități cărora le oferă fie nici unul, fie o multitudine de răspunsuri. Confidenza cinema apertto, cum ar veni. La Cluj, Luchetti a făcut spectacol răspunzând abundent, în italiană, întrebărilor venite din sală, adăugând el însuși o grămadă de ipoteze, culese de la Q&A-uri precedente, celor primite de la spectatorii TIFF-ului. "Care era, de fapt, cumplitul secret?", "Ce e cu lămâile acelea putrezite?", "De ce a zis studenta aceea, fosta elevă a lui Pietro, că fiica lui seamănă cu ea?" etc. Cum ziceam, puzderie de curiozități, tone de posibilități. Fiecare alege ce și cât vrea / poate.

Lămâile putrezite sunt imaginea ei, nu a lui. Asta intrigă teribil. Ultimul cadru, cel de după fuga / tentativa de fugă a lui Pietro, cel de după întoarcerea la sine, la frica primară, a lui Pietro (vezi video-clipul lui Yorke), cel de după regăsirea rosebud-ului primordial al lui Pietro, ultimul cadru, așadar, e al ei. Cum se poate ca imaginea văzută de ea, doar de ea, să fie la capătul celui mai negru abis al conștiinței lui? Asta e ce mă macină pe mine. Dacă totul, cel puțin după momentul lămâilor, s-a întâmplat doar ca plăsmuire a minții ei? Matematiciana de geniu, ultra-sofisticată și complicată. Eh?

În clasa de liceu, Pietro împarte tabla în două. Coloana de Amore, coloana de Paura. Atunci, în clipa aia, le schimbă viețile. Mai târziu, când se vor regăsi, Teresa îi va vorbi despre ce a însemnat el pentru ei. Îi va vorbi stând pe un trotuar de periferie romană, noaptea, invitându-l să deschidă câte o sticlă de bere pentru fiecare. Între ei, o scenă din Noul Testament, Nașterea, sculptură încastrată în zidul ce străjuiește strada, luminată intens. Mai târziu, după momentul împărtășirii secretelor (nu doar el îi spune ei un secret, dar și reciproca e valabilă), când vor ieși în balconul cu vedere la Roma, luminile orașului vor pâlpâi în noaptea asemenea unor lumânări (director de imagine: Ivan Casalgrandi, cel care a filmat și Legături / Lacci). În multiple alte panoramări de noapte, luminile vor străluci cuminți, nemișcate.

Pietro (ce nume!) ar putea să fie simbolul celor (atât de puțini) care se schimbă fundamental. Crescut sub imperiul fricii propovăduiește libertatea iubirii. Desigur, bagajul de frică nu-i dispare niciodată. Luchetti ne-a explicat la Q&A cum, în complicitate cu Yorke, a sabotat multiple scene. El, dând indicații neintuitive actorilor (de a juca succesul cu teamă, fericirea cu frică etc.), muzicianul, contrapunctând, instrumental și vocal, cele ce erau de văzut și, eventual, înțeles. Nesiguranța lui Pietro e plenară. Cei care se opun naturii lor intime, născute sau educate, cei care înțeleg să nu cedeze propriilor slăbiciuni și se înverșunează să nu le răspândească asupra lumii sunt condamnați să trăiască etern cu sindromul impostorului. Dacă ceilalți o să mă vadă cum sunt? Dacă n-o să pot fi niciodată altfel decât am fost crescut / predestinat să fiu?

Teresa (ce alt nume!) ar putea să fie cea care duce mai departe balonul de rugby pasat de Pietro. Cea care, dintr-o suburbie săracă și un liceu fără pretenții, își construiește cariera spre care i-a deschis drumul profesorul care a învățat-o să dea la o parte frica. Cea căreia Pietro i s-a confesat (metafora pentru cea care l-a cunoscut). Cea în fața căreia nu și-a putut niciodată ascunde natura originară și lupta de-o viață cu aceasta. Cea în fața căreia frica i-a învins mereu iubirea.

În fine, sunt doar câteva speculații. Filmul merită vizionare, concertul, audiția. Apoi, să înceapă discuțiile. Cu voce tare, cu voce interioară, fără voce, fără frică.