De două ori Dali (I): Un interviu ratat - Daaaaaalí! la TIFF, 2024

De două ori Dali într-o zi poate fi un răsfăț pe care numai TIFF-ul ți-l oferă în generosul evantai al proiecțiilor programate. Tot ce mustește savuros în jurul personalității marelui pictor a fost extras, comentat, exploatat, expandat și extrapolat în destule pelicule documentare, interviuri, ficțiuni și alte cele adiacente operei. Asta numai în direcția vizualului. Despre eseistica, studiile scrise, adunate în jurul persoanei lui și a operei nici nu are rost să vorbim. Acelor filme li se adaugă încă două producții ce tind să fie incluse în "daliniana" universală, cea extinsă perseverent de fani autentici an de an. Două pelicule savuroase. Salvador Dali dublu asaltat. Dublu provocat, dublu analizat. Din interiorul ființei și din afară. Asaltat literalmente de o jurnalistă franceză în Daaaaaalí! al lui Quentin Dupieux și de un proprietar de restaurant, fascinat de faima lui, care nu dorește altceva decât să-l aibă oaspete într-o zi: Esperando a Dalí / Așteptându-l pe Dali, regia David Pujol.

Satira lui Quentin Dupieux îi ironizează blând extravaganțele, mofturile și paranoia eclatantă. Jurnalista (Anais Demoustier), începătoare în meserie, naivă, nepricepută, îl invită la un dialog și îl așteaptă pentru interviu pe un lung coridor de hotel. Stabiliment "mizerabil", aruncă artistul-vedetă tot venind spre ea, repetitiv, de mai multe ori, sporindu-i și sporindu-și importanța, în flashback-uri delirante. Tot vine, dar nu mai ajunge. Sugestiv incipit, întrucât năzurosul artist refuză mereu să acorde interviul dorit de redacție și jurnalista are probleme cu directorul publicației.


Se deschide o fereastră spre prieteni. Anturajul artistului îl zeifică realmente și contribuie, firește, la consolidarea zornăitoare a mitului. Dali e multidimensionat artistic, vizual prin cel puțin patru interpreți, atât de meșteșugit machiați și fardați încât cu greu realizezi diferențele între ei. Aceștia sunt Edouard Baer, Gilles Lellaouche, Jonathan Cohen și Pio Marmai. I-ar fi plăcut lui însuși ca personalitatea lui artistică sub presiune să fie atât de cuprinzătoare. Desigur, Gala (Catherine Schaub-Abkarian) e și ea prezentă secvențial. Dar cel mai mucalit este părintele Jacques interpretat de Eric Naggar. El își povestește visele. Constatăm că Dali ajunge să trăiască și în visele celor apropiați ca o fantomă pusă pe șotii, întruchipare excesivă a spiritului său iconoclast. Ceea ce îl umflă în penele megalomanismului.

Este uimitoare abilitatea regizorului de a glisa din planul real în cel fantastic, de fiecare dată producând șocuri electrice. Nu știi când e vis și când realitate. Confuzia e parte din pălăvrăgeala personajelor, printre care se află, desigur, Gala, diva supremă. Vedeta masculină mondială cu diva lui.

Încercările jurnalistei de a-l intercepta segmentează delirul, fluiditatea discursului halucinogen extins, căci în delir jovial se derulează scurtele secvențe servite ca divertisment super-rafinat. Oniricul din inspirația picturală se revarsă pe ecran sub forme ilare, grotești, mirabile. Simbolurile daliniene, bastonul-sceptru, oul și mustața specifică sunt amalgamate în viziuni complexe cu rol determinant în universul atât de original al celebrului pictor suprarealist spaniol. Un interviu ratat, dar un portret subtil caricaturizat. Nu știi să râzi sau să te minunezi de fanteziile și extravaganțele acestui megaloman egocentric. Dupieux propune să ne amuzăm. Și ne amuzăm pe cinste.

Citiți partea a II-a a acestui articol, despre filmul Esperando a Dalí / Așteptându-l pe Dali, regia David Pujol, aici.