O anumită melancolie, o anumită solidaritate - Rusalka la TIFF, 2024

Regizorul și producătorul Claudiu Mitcu a debutat în lungmetrajul de ficțiune la 48 de ani, cu ocazia Zilelor Filmului Românesc de la TIFF 2024 unde a fost proiectat Rusalka. Rusalka, stațiunea & plaja acelea din Bulgaria, de găsit la o oră de condus de Vama Veche, ușor la sud de Tyulenovo. Locul acela înțesat de vilișoare cu vedere la Marea Neagră și la stâncile împădurite ce străjuiesc plajele și golfurile. Un spațiu cu iz paradisiac, de n-ar fi aerul ușor vetust, pe alocuri decrepit, de aristocrație scăpătată. Un loc de fața la răsărit emanând prin toți porii apusul. Și-așa e și filmul.

Cinci prieteni, foști colegi de liceu, păstrează tradiția, instituită cu 40 de ani în urmă, de a se întâlni anual în aceeași stațiune, în aceleași zile de sfârșit de sezon. Grăbind oarecum curgerea timpului prin vinele contemporanilor, scenariul realizat de Claudiu Mitcu și Mihai Mincan ne dă indicii despre dispariția majorității colegilor protagoniștilor, portretizându-i pe aceștia ca ultimi supraviețuitori. Cele 3 fete (interpretați de Maia Morgenstern, Rodica Negrea, Diana Gheorghian) și cei 2 băieți (jucați de Nelu Serghei, Claudiu Istodor) sunt cei de pe urmă.

Rusalka are, în general, o prea accentuată predispoziție de a forța dialogul (nu din cale-afară de credibil, în anumite momente) și concluziile despre moarte. Pare că suntem invitați ca, orice ar juca cei 5 actori, să ne imaginăm personajele în cimitirul de care face vorbire, spre final, Carmen (Diana Gheorghian).

În ce are mai bun, Rusalka propune o atmosferă stimulant contradictorie, montând imaginile inteligent & reținut calofile propuse de Luchian Ciobanu (director de imagine) cu cadrul sonor sofisticat & neliniștitor & vag amenințător construit de Alexandru Dumitru (designer de sunet ce s-a bazat, printre altele, pe muzica originală a compozitorului german Johannes Malfatti) într-un cadru ce adesea (mai ales în scenele meselor organizate la malul mării) amintește de universul vizual al lui Visconti (decoruri & costume: Miruna Bălașa).

Atmosfera de proză fantastică de Eliade e accentuată de prezența (cel mai adesea, imobilă / extrem rigidă) a tridentului Rodica Lazăr - Silvana Mihai - Aida Economu, impecabile în rolul fetelor care servesc la masă / îngerilor care conduc la cer. Șefa trio-ului, pe nume chiar Rusalka, e, pe de o parte personajul cel mai încărcat de mister, și, pe de alta, (și) grație interpretării Rodicăi Lazăr, cel mai așezat cu picioarele pe pământ. Rusalka e cea care conduce explicit pe drumul drum, dar și cea care semnalizează, printr-o replică și multiple gesturi, ecartul față de real în care se află cele 5 personaje și elegiile lor auto-complezente. Rodica Lazăr în Rusalka din Rusalka are ceva din István Téglás în Majordomul din Malmkrog.

Întâlnirea aurorei cu asfințitul e subtil & isteț marcată de intersecția alergătorului de burtă lungă interpretat de Claudiu Istodor cu juna nudă ieșind din apele mării (Aida Economu), într-un cadru parcă citat din Youth-ul lui Sorrentino, dar și prea apăsat pusă în scenă, odată cu apariția locuitorului-surpriză al stațiunii-insulă.

În același timp, parțiala doză de artificialitate a monologurilor și dialogurile dintre cei cinci e contra-balansată de discursul de final al personajului lui Claudiu Istodor, care încarcă filmul cu o anumită melancolie și anumită solidaritate capabile să emoționeze și să rămână. Indiferent cât de aproape sau de departe ne pare, finalul căruia îi e dedicat Rusalka e destinația care ne unește.