Trei kilometri de la capătul lumii - Trei kilometri până la capătul lumii la TIFF, 2024

Trei kilometri până la capătul lumii. Al treilea lungmetraj din cariera de regizor de cinema a actorului de film și teatru, regizorului de film și teatru, dramaturgului, scenaristului și conferențiarului universitar Emanuel Pârvu (45 de ani). Unul dintre cele 22 de titluri din Competiția oficială a Cannes 2024. Filmul care a primit Queer Palm pentru lungmetraj, premiu care se acordă începând din 2010 de un juriu special desemnat (în 2024 președinte a fost regizorul belgian Lukas Dhont) pentru cea mai bună producție din toate secțiunile festivalului de la Cannes "dealing with LGBT+, feminist characters and topics or challenging gender norms" (Sursa - https://queerpalm.org/en/).

Trei kilometri până la capătul lumii. Sfântu Gheorghe din Deltă. Ultimul sat înainte de vărsarea Dunării (brațul omonim) în mare. Locul unde s-au filmat cele mai multe dintre cadrele filmului lui Emanuel Pârvu. Nu toate. Casa familiei formate din mama Laura Vasiliu, tata Bogdan Dumitrache și fiul Ciprian Chiujdea a fost de găsit și modificat (scenografia: Bogdan Ionescu) în Dunavățu de Jos, un sat plasat de partea cealaltă a brațului dunărean față de Sfântu Gheorghe.


O sută douăzeci de kilometri până la Tulcea. Orașul unde fiul, Adi, în vârstă de 17 ani, își face liceul. Și de unde se întoarce, în vacanța de vară, la casa părintească. Unde îl așteaptă mama, tata, prietena Ilinca, cu care e probabil coleg și de liceu (Ingrid Micu-Berescu), plaja, barca pescărească a tatălui, farul, marea. Dar și șmecherul / cămătarul / interlopul local (Richard Bovnoczki, costumat în stil Doru Ana din Marfa și banii, după cum Pârvu și Ionescu au mărturisit la TIFF Talks-ul moderat de Ionuț Mareș), fiii acestuia (Vlad Ionuț Popescu și Bogdan Tulbure), preotul satului (Adrian Titieni), polițiștii locali (Valeriu Andriuță, Vlad Brumaru).

Atipic pentru vremurile contemporane, în care regula e că părinții pleacă la muncă departe, scenariul Trei kilometri până la capătul lumii, co-realizat de Pârvu și de producătoarea Miruna Berescu, vorbește despre adolescentul care pleacă la școală departe. În ambele situații, efectul e același. Înstrăinarea. Desincronizarea. Ruperea.

Adi crește, se dezvoltă, se schimbă, evoluează, în timp ce părinții săi rămân în universul în care au crescut. Planete care gravitează în jurul altor sori. Mama are drept punct fix Biserica. Tatăl pune totul pe visurile despre cum fiul său va urma cursurile Universității Maritime de la Constanța. Copilul e în proces de descoperire. A lumii și a sinelui. E suficient un incident pentru ca aparentul echilibru ce însoțea mișcarea celor trei corpuri cât se poate de terestre să se facă țăndări.

"Ce țară mică! Câteva mese" e una dintre cele mai celebre replici din istoria cinema-ului românesc. Și câteva obsesii. Și câteva spaime. Și câțiva dușmani. Străinul. Homosexualitatea. Gura lumii. Obiceiurile locului. Datina. Aia care ne-a dat și ne mai dă sărăcia, de pildă.

Criza declanșată de orientarea sexuală a liceanului tulcean developează fără greș imaginarul micii comunități de lângă capătul lumii (care însă e teribil de asemănător cu cel al atâtor și atâtor altor comunități din România, Balcani, Europa Centrală sau de Sud și chiar de Vest sau Nord, ca să ne limităm strict la teritorii europene). Pârvu & Berescu au știința de a nu înnegri 100% pe nimeni și nimic. Diagnosticul lor e necruțător, fără ca empatia să lipsească vreo secundă.

Pesemne că cei mai mulți dintre spectatori nu sunt de acord cu mai nici una dintre acțiunile și vorbele cămătarului-interlop, polițistului-șef ori preotului, dar e imposibil să nu întrezărim, grație scenariului, cum se vede lumea din perspectiva fiecăruia dintre ei. Și aici meritele lui Bovnoczki, Andriuță și Titieni sunt majore. Realismul lipsit de stridențe, dar încărcat de umanitate, al interpretării lor e memorabil.

Aproape de extreme sunt personajul mamei și cele ale celor doi frați bătăuși. O idee prea rigidă, mama interpretată de Laura Vasiliu e parcă greu de imaginat în carne și oase. Agresorii, însă, sunt de aici, de-ai noștri (în sensul geografiei europene descrise mai sus). Produse ale societății care cultivă din greu xenofobia, homofobia, rasismul. Bașca statutul de "Bă, tu știi cine e tata?".

Tulburător până la Dumnezeu (ha!) e tatăl jucat de Bogdan Dumitrache. Cel mai jucat actor de cinema român e rupător în rolul celui care, cu vorbele lui de la același TIFF Talks, "din dragoste, cu cele mai bune intenții, face cele mai mari tâmpenii". Deși, riguros vorbind, nu-s chiar cele mai mari. E una mare de tot și, apoi, o seamă de ezitări născute din frământări interioare atât de atroce că spectatorul capătă senzația că le poate atinge.

În scena penultimă, la momentul plecării, ochiul directorului de imagine Silviu Stavilă (colaboratorul fidel al lui Emanuel Pârvu, căruia i-a filmat și precedentele lungmetraje, Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017) și Marocco (2021)) prinde acea fracțiune de secundă când corpul lui Dumitrache ar face pasul spre Adi pentru a se răzgândi în secunda următoare. E totul în intenția aceea abia schițată. Totul despre tata.

Din tot acest discurs despre lume și oameni, lipsește o voce. Povestea e a lui, dar cuvintele aproape că nu i se aud. Adi tace și noi vorbim. Noi, ceilalți. Cei care nu suntem ca el. Și aici nu e vorba doar de orientarea sexuală. E vorba, mai ales, de generație. De ruptura dintre vârste.

Trei kilometri până la capătul lumii e un film făcut de adulți despre povestea unui adolescent în care adulții vorbesc și adolescenții tac. Așa cum, în general, adolescenții tac pentru urechile noastre, ale celor trecuți de primii 20 de ani. Aflăm cam ce știm despre noi (chiar dacă pe cele multe dintre acestea preferăm să le băgăm sub preș) și aflăm mai nimic despre ei.

Pentru că filmul stârnește multe discuții (inclusiv excepționale mărturisiri publice de tipul "Fix asta e și povestea mea" care au urmat proiecției din Piața Unirii din joia TIFF-ului 2024), încerc să mai lansez una. De fapt, să verbalizez o lipsă. Absența vocii lor. A liceenilor, a studenților. A celor care simt și gândesc altfel decât cei mai mari. A celor pe care, adesea, lumea celor mai mari îi strivește prin obtuzitate, conservatorism, prostie, frică și alte multe păcate. E nevoie ca vocea lor, ca vocile lor să se audă.

OK, situația din Trei kilometri până la capătul lumii e complicată, e dură, e poate fără ieșire (alta decât aceea cu o șalupă evadând full speed din canalele aproape înghițite de stufărișul ale cărui foșnete parcă prevestesc teribile pericole - sound designer: Alexandru Dumitru). Dar chiar și în cazul ei există o verigă slabă a lumii aparent inexpugnabile a adulților: tatăl.

Adi nu are inițiativa de a se așază cu el la masă. Teama, groaza de respingere și de alte repercusiuni înăbușă orice dialog. Adolescentul din filmul lui Pârvu nu e cu nimic de blamat. Dar, în același timp, tatăl din filmul lui Pârvu nu e cu totul de blamat. Vine de unde vine și trăiește ce trăiește. Din perspectiva lui, ce i se pune pe masă e prea mult. Are și el nevoie de ajutor. Poate că ar fi dispus la schimbare, poate că n-ar fi. Merită însă o șansă.

Tatăl jucat de Bogdan Dumitrache poate fi omul ne-zidit în propriile certitudini. Pentru că el este omul care iubește necondiționat. Dincolo de propria rațiune, în ciuda propriei rațiuni. Trei kilometri se pot măsura până la, dar și de la. Orice capăt / sfârșit e și un capăt / început.