Imaginea aceasta e vie în mine în timp ce Iuliana povestește, în spațiul cercului de final, despre gândurile și emoțiile ei în timp ce a pregătit masa de parastas. Grija, curajul și nostalgia din ea se află peste tot, în sălile care găzduiesc întâlnirea cu moartea. Cineva a avut grijă de toate pentru noi, cei prezenți. A pus lumina în surdină, aromele de nucă și rom peste platouri, cozonaci și palincă, însoțirea unui psiholog discret și puternic, un cerc de împărtășire. Rucsandra a fost curajul. Fotografiile, filmul golirii casei mamei sale, în care au trăit patru generații, cuvintele pe care ea le citește ca la teatru și care cuprind frânturi din viața aceasta și din toate viețile trăite în interiorul ei, din toate morțile la care am fost martori. Care ne-au îndurerat sau ne-au eliberat. Nostalgia e în noi. O simt prin toții porii, în aerul care mă desparte - sau mă apropie - de ceilalți vizitatori. Stăm la masă, mâncăm colivă, ne amintim. Doamna cu fustă albastră toarnă în pahare. Am remarcat-o din sala de așteptare. S-a așezat pe scaun și a scos dintr-o sacoșă un colier pe care și l-a prins la gât. S-a pregătit pentru întâlnire înainte de a trece prin poartă. Atunci mi s-a părut că duce cu ea toată tristețea lumii. La final am aflat și de ce.
Așa e construită experiența. Orice moarte e o poartă. La început nu știm nimic unii despre alții. Nici despre ceea ne așteaptă dincolo de ușă. Când suntem invitați să intrăm, Camelia ne spune că e și o invitație la a ne da voie.... cât ne dăm voie cu adevărat să fim noi? În fiecare zi? Pentru două ore putem să alegem să nu mai fugim de tristețea din noi, de nostalgie, de amintiri. Să fim cu ele în prezența altor oameni și să simțim câmpul de susținere subtilă care se creează prin tot ceea ce propune instalația performativă. Privim, gustăm, atingem obiecte încărcate de amintiri, ascultăm vorbele Rucsandrei.
... vorbe de alint, miere, untură de pește și zeamă de varză, mâncare putrezită într-o oală, draperii groase, lumina lunii bătând în geam, glume... frecție cu carmol, amigdale pictate cu albastru de metil, apendicită, scrisori necitite, ură, apret, rufe întinse la uscat, pulovere tricotate, cadouri împachetate în hârtie colorată....
Citește mergând alene printre hainele suspendate pe o frânghie aproape de tavan. Un chimono japonez, bluza de dantelă, ștergare, șorțuri, pantaloni negri. Eu am adus un pulover galben. L-am lăsat cu greutate aici, e al meu, nu al cuiva care a trecut în moarte. Dar, în primele minute după ce m-am înscris online la eveniment, citind invitația de a aduce un obiect care îmi amintește de cineva care a murit pentru a-l adăuga colecției, am știut ce urma să iau cu mine.
Până la patru ani am crescut la bunicii mei materni. Și mai apoi, mult timp, punctul meu de referință a fost acolo. Cred că până la final, când aveam deja mai mult de 30 de ani, după ce bunica mea a murit și s-a vândut casa. Chiar și acum, după încă 15 ani, noaptea nu mă visez în casa părinților mei ci în acea casă în care mi-am petrecut prima copilărie și toate vacanțele școlare. Împreună cu bunicii locuia mătușa mea Ani, sora mamei. Necăsătorită, femeie super inteligentă, dinamică, cu o atitudine critică și o dezaprobare vie față de sexul masculin, plină de sarcasm, de umor și de multă dragoste nerevărsată din care am încercat să mă hrănesc mulți ani. Ea m-a luat pentru prima dată, la trei ani, cu trenul, în vacanță la Sinaia. Cu ea am mers în drumeții prin toți Bucegii pe care îi iubea. Ea m-a învățat să dansez, să cânt, să plantez răsaduri, să gândesc cu capul meu. Biblioteca ei mi-a umplut zilele de vară. De la ea mi-a intrat în celule neîncrederea în bărbați, frica de intimitate, credința că totul pe lume poate fi rezolvat de către femei. Când mi-a murit mătușa eram însărcinată cu fiica mea Ioana. Toată lumea îmi spunea să nu plâng, să am grijă de copil. Nu am plâns. Celulele s-au dus la Ioana, prin mine, de la Ani. Ea avea un pulover galben, care îmi plăcea mult, pe care îl uitasem undeva într-un colț pierdut al memoriei.
Mă trezesc și mă uit în jur. O fată își șterge lacrimile. Alta s-a așezat turcește pe jos, cu privirea pierdută. Fiecare din cei 20 de oameni care se află în sală merge pe un fir invizibil spre o amintire. Din copilărie sau mai de aproape, din viața de adult, chipuri încețoșate plutesc prin cameră, în umbra fiecăruia, cu pace, cu zbucium, cu nostalgie. În ultima parte a experienței ne așezăm și, ghidați cu blândețe de Camelia, povestim despre ceea ce simțim și ne adunăm gândurile ce ne-au trecut pragul pe parcursul experienței. Nu reușesc să vorbesc despre Ani. Doar plâng. Și simt cum mă eliberez. De toate cele bune și de cele rele, așa cum le vedem noi în mintea noastră. Ascult curajul mamelor care încă trăiesc, deși copiii lor au trecut dincolo, al unei femei care a depășit un diagnostic de cancer, al unui profesor universitar care face analogii cu filme și poezii, al unei doamne care a venit din București la Brașov special pentru această experiență. Granițele s-au topit. Ceea ce e în mine e în toți. La final fiecare dăruiește ceva, un sentiment, o încurajare, o fărâmă de gând sau o imagine.
Cercul se închide, complet. O experiență artistică, o instalație performativă pe tema doliului, o clipă de conectare la părți din noi pe care le ascundem, cu care ne e greu, pe care le purtăm în suflet. Mulțumiri pentru curaj și pentru împărtășire către Rucsandra Pop - artistă, Iuliana Dumitru - curatoare, Camelia Clem - psiholog. Experiența este realizată în cadrul unui proiect produs de Fragile Society www.fragile-society.org
Eu am dăruit un ochi magic. Ochiul prin care putem vedea, mereu, frumusețea care există în oameni și în lume, în miezul vulnerabilității.