Andrea Miller este fondatoarea (2006) și directorul artistic al companiei de dans modern "Gallim Dance" - parte din organizația
inter-disciplinară "Gallim", cuprinzând programe de artă vizuală, cinematografie, modă... Cu Gallim, coregrafa realizează lucrări scenografice și decoruri pentru muzee, teatre, filme și modă (muzeele de artă Metropolitan și Guggenheim, Lincoln Center, BAM, Jacob's Pillow, Joyce Theater,...)
Spectacolul de la teatrul de balet Joyce, intitulat
Gallim, cuprinde 5 piese ce surprind multiple dimensiuni ale artei coregrafiei.
Încă de la primele tablouri, descoperi limbajul coregrafic GAGA, aparținând artistului israelian Ohad Naharin. Andrea Miller a debutat în compania de dans Batsheva (unde Naharin a fost director artistic, 1990 - 2018).
Temele predilecte ale artistei sunt "dragoste, rușine, mortalitate", abordate - după cum ea însăși mărturisește -
într-o estetică a contrastelor. Virtuozitatea interpreților rezidă în sfâșierea sau ruperea bruscă a mișcării, finalizată
într-o stare inefabilă de abandon și libertate. Improvizația stă la baza manifestului ei poetic, dublată de abstractizarea compozițională, urmărind comunicarea între corp și imaginație (între fizic și mental). Materializarea stărilor și a emoțiilor se traduce
într-o mecanică a viscerelor, a mușchilor, a pielii, servind prin reducție sau intelectualizare temelor universale enunțate de artistă. Coregrafa colaborează cu dansatorii solicitând "fraze bazate pe sarcini, sentimente, idei". Structurile, astfel adunate, servesc ca repertoriu de expresii potențiale viitoarelor creații. Ele preced alegerile muzicale, ce vor fi experimental angajate în acompaniamentul aceluiași material poetic. Schema coregrafică nu e niciodată fixată, devine în context și în consens cu stările emoționale ale balerinilor și reacțiile lor la gestul coregrafic.
"
Gallim" semnifică în ebraica veche
îngrămădeală sau
morman. Termenul corespunde poeticii vizuale a artistei - adecvat structurilor coregrafice alcătuite din trupuri ce se pliază sau angrenează. Verbul asociat (
gil) mai are și semnificația de mișcare circulară, însoțită de sentimente de bucurie sau legate de o sărbătoare, reliefând întocmai rolul și esența dansului.
Primul dans al programului e intitulat "
state" (
stare), scris fără majusculă, anume pentru a desemna un tablou minimalist. Trei hominizi (dansatoare) îmbrăcați în
leotard-uri cu mâneci largi și inegale bat pasul pe loc, în tandem, în mișcări flexate și mecaniciste. Iluminate din spate, apar în
contre-jour ca vagi siluete, dublate de umbrele lor pe zidul din fundalul scenei. Mișcarea repetitivă, în crescendo, e susținută de o linie muzicală gâfâită, cu efecte de sunete animalice, conferind un sens de efort și angoasă. Muzica e compusă de Reggie Wilkins, cu formația Rivka, în stil "Chillwave", ce se traduce în peisaje sonore vibrante, delirante.
A doua piesă, "
From", se desfășoară pe un gen de muzică electronică experimentală, aparținând lui Nico Jaar. Costumele sunt unisex, de culoarea pielii, cuplurile se mulează în piruete senzuale sau sărituri acrobatice ce aterizează
într-o îmbrățișare.
Ȋntr-o democrație a sexelor, femeile poartă bărbații pe brațe, îi sprijină în piruete, apoi mișcarea se repetă în oglindă, partenerii își schimbă rolul, urmând senzual linia muzicală ce sugerează sunete de cristale sau de sticle sparte. Temperatura este înaltă, mișcarea e fluidă, lentă sau năprasnic pasională.
Urmează o premieră: "
song" (
cântec), în cooperare cu coregraful și dansatorul Brian Henry sau "HallowDreams" - regele
Krump-ului - unde Andrea Miller, în colaborare cu pictorița Sharone Halevy, este - precum în multe alte creații ale ei - deopotrivă creatoarea decorului și a costumelor. Primul tablou înfățișează o lume stradală, ca o fotografie, formată din trupuri în poziții statuare, cu o vestimentație cromatică pestriță; un bărbat poartă fustă. Un singur dansator animă scena preț de câteva minute. Apoi grupul i se alătură
într-o mișcare sinergică și dezordonată. "Krump" este un limbaj coregrafic convulsiv, electrizant și zgomotos, ce a pornit de la "dansul străzii" (exersat de artiștii de culoare itineranți) combinat cu dansul african și modern contemporan, și a atras după sine o întreagă comunitate de artiști - "Krump" - din Brooklyn, realizând ingenioase colaborări cu instituții (muzee și teatre) și artiști reputabili din lumea dansului. Prin urmare, această lucrare este o compoziție inedită de "GAGA" și "Krump". "
song" e dezagregant, încărcat cu tunete și zgomote naturale pe care "lumea" aleargă confuză în grupuri haotice. În final, universul pare să se organizeze
într-o postură mistică, dansatorii stau pe jos orientați cu fețele către o ireală sursă de lumină.
"
Castles" (
Castele) este cea mai lungă și complexă dintre piese ce vine cu un narativ suprarealist și comic. Un univers entomologic se târâie în scenă, manipulând cutii cubice din carton - recuzită ce conferă manifestului poetic o dimensiune abstractă.
Oameni-furnică poartă cutiile pe spate, se sprijină sau se proptesc în ele. Animate, cutiile intră și ies din scenă, par să aibă autonomia lor. Decorul se mișcă
într-un fel de mecanică a visului. Un spațiu oniric chagallian se construiește în jurul unei perechi de îndrăgostiți. O canapea ocupă vertical o latură a scenei, servind ocazional ca sicriu, apoi se orizontalizează pentru câteva scene de amor. Câteva scaune și o masă
într-o efervescentă locomoție se alătură compoziției coregrafice. Cuplul se exprimă în gesturi șarjate și sărituri imponderabile, manipulând un buchet colorat de flori (pe
care-l recunoaștem în tablourile lui Chagall), ce devine
leit-motiv al dansului. Un al treilea pare să spargă cuplul, ca mai apoi să expieze pe canapeaua - ce se ridică în poziție verticală -
ce-i va servi drept sicriu, cu același buchet de flori pe piept. Cuplul de îndrăgostiți se mută la masă,
într-o postură statuară; între ei se odihnește buchetul de flori. Lumea se dezagregă, urmează un dans de grup cu toată trupa ce scoate mobilierul din scenă, rămâne doar o singură cutie de carton și cuplul de iubiți în picioare. Diferită de celelalte piese, lumea năruită a "castelelor" de carton pare un mixaj straniu desprins din dansurile Pinei Bausch și din poveștile coregrafice ale companiei de dans Peeping Tom.
Piesa "
No Ordinary Love" poartă numele și se desfășoară pe linia melodică a unui cântec aparținând artistei
nigeriano-britanice Sade, și este poate cea mai autentică și mai fluentă dintre dansurile acestui program. Un duet alcătuit din doi soliști remarcabili (Mark Anthony Gutierrez și Emma Thesing) își exprimă grațios și emoționant sentimentele materializate în gesturi ample și expresive transfigurate în formele cuvintelor inefabile și nerostite. Protagoniștii își desfășoară patetic declarația de iubire, pe rând; partenerul își așteaptă nemișcat și tensionat rândul. Abia în final trupurile lor se întâlnesc
într-o îmbrățișare timidă.
Ultimul dans "
SAMA" este o compoziție explozivă și percutantă, la care participă întreaga trupă. Piesa este realizată în colaborare cu dansatori ai companiei de dans "Rambert 2", recunoscuți
printr-o tehnică specială în care virtuozitatea tehnică e însoțită de o energie dezlănțuită, apocaliptică. "
SAMA" este un construct lingvistic desemnând "corp" în greaca veche și "prin el însuși" în slovenă - sugerând interacțiunea și comunicarea la nivelul dermei, al corpului fizic. "
Sama" este un mod inversat de transcendere a unui spațiu spiritual
într-unul tangibil, în care indivizii se exprimă și se unifică sau distanțează prin dans. Fidel ancorat în ritmul liniei muzicale compozite (muzică electronică de Vladimir Zaldwich și Frédéric Despierre) dansul se mișcă între visceral și acrobatic
(solo-uri pline de virtuozitate, la sol, sau dans pe picioroange), cu o tensiune și o vibrație în crescendo către sfârșitul piesei. Tehnica "GAGA" este pregnantă, concretizată în structurile compozite ce emană o vibrație unitară și mișcarea împinsă la extremis. Gestul este însoțit de voce sau de strigătul mut în sensul eliberării tensiunii emoționale. Scena cuprinde structuri lineare și paralele de dansatori. Prin iluminare, cea din prim plan pare o umbră a celei din spate. Mișcarea e compulsivă, tribală, structurile converg sau diverg în consens cu ritmurile muzicale. Un solist se detașează către centrul scenei, contrapunctând mișcarea de grup. Mâinile se unduiesc în
mudre conferind expresia și mesajul compoziției, în timp ce picioarele - responsabile cu sincronizarea în ritmurile muzicale - se proptesc trepidant sau vibratil în sol, în sărituri pe loc, sau ample și evazate. În consens cu inflexiunile orientale ale muzicii (Frédéric Despierre), femeile se prelungesc vertical pe umerii bărbaților în posturi totemice și se unduiesc senzual ca niște plante uriașe, apoi coboară și se deplasează pe spatele bărbaților transformați în vahanele lor. Bărbații sunt purtați de femei în poziții fetale, cu capul în jos. O femeie susținută de membre de patru dansatori, înoată oniric prin aer în gesturi ample și propulsive. De mare efect sunt fugile în cercuri și prinderea în hore concentrice ce se închid sau se desfac
într-o vrie dezlănțuită.
Spectacolul de la Joyce oferă o imagine retrospectivă a creației coregrafei, cuprinzând multiple aspecte și influențe ale operei ei, relevând, în aceeași măsură, momente de vădită expresivitate și autenticitate.
