Două dintre spectacolele Festivalului Shakespeare mi-au incendiat fondul de cuvinte pe loc. Metafore, epitete, argumente şi-au luat un scurt adio de la utilizatorul obişnuit cu jongleriile consumate. Emoţia iubirii din A douăsprezecea noapte devenea realitate obiectivă, iar hieratismul corpurilor purtătoare de timp din Poveste de iarnă reverbera la nivelul subconştientului o formă superioară de energie. S-a vorbit despre catharsis. Despre o formă de perfecţiune nepământeană. Cele două montări au racordat la uriaşe tuburi de oxigen artistic bieţi receptori striviţi de activităţi cotidiene, sub presiunea competiţiei şi a unei nătângi goane după obiective precise. Să nu mă feresc de aprecieri admirative! Am aşa de rar ocazii încântătoare, încât mă grăbesc pasional să le preţuiesc cum se cuvine.
Muzica este conectată la cealaltă lume, spune Pascal Quignard. În geografia sonoră a Iliriei lui Declan Donnellan, identităţile sunt graţios reasamblate. Există fidelitate faţă de regulile jocului elisabetan, dar şi seducţie provocată de incitaţia la transgresarea frontierelor. Repetiţia experimentului din Cum vă place, de data asta cu actori ruşi (la egalitate cu cei britanici, în ceea ce priveşte gena de geniu), aprofundează tensiunea între masculin-feminin, principii existente în natura umană, indiferent de sex. În armonii de bossa-nova, bărbaţii se deghizează cu simbolice elemente de costum, la "vedere" în cele trei personaje feminine, Viola, Olivia şi Maria. Te determină literalmente să uiţi adevărata lor identitate. Între alb şi negru sunt explorate toate palierele comicului, tragicului. Se privilegiază dualitatea. E palpabilă fragilitatea Mariei - Ilia Ilin şi durerea încasării pumnului primitiv de la adoratul permanent băut, Sir Toby. Sunt vizibile palpitaţiile îndrăgostirii feciorelnice ale Violei - Andrei Kuzitchev, iar privirile încărcate de erotism ale Oliviei - Alexei Dadonov dogorăsc de o feminitate, pe care, probabil, doar celălalt gen o poate conştientiza atât de subtil. Totul mustind de viaţă, adevăr, viu în contextul convenţiei bine stabilite. Remarcabil, încă o dată, se dovedeşte travaliul regizoral asupra sensurilor, motivaţiilor, mizelor care se insinuează subliminal înţelegerii spectatorului. De la îndrăgostirea fulgerătoare până la pasiunea tragică, dostoievskiană a lui Malvolio, iubirea rusească este contemplată din miezul energetic al spectacolului. Graţia Oliviei se extrage dintr-un şir lung de eroine cehoviene / mihalkoviene. Momentul ceaiului pare copy-paste din Pianina mecanică. Pământul Siberiei se prelinge din buzunarele personajelor. Istoriei i se plăteşte tributul melancolic, cu nuanţe pastelate de auto-persiflări. Declan Donnellan a găsit pentru A douăsprezecea noapte justa măsură între tradiţia elisabetană şi contemporaneitatea bine determinată geografic, prin felul în care actorii joacă / generează spaţiul. Performanţele interpretării lasă gustul extazului şi creează dependenţă!
Poveste de iarnă al Ryutopia Noh Theatre Shakespeare Company-Niigata modifică reperele de timp ale europeanului şi viziunea asupra acestei dimensiuni. Yoshihiro Kurita a studiat teatrul tradiţional japonez, iar această montare face parte dintr-o serie de spectacole Shakespeare, revizitat cu instrumente Kabuki. Imaginile par de o frumuseţe elaborată în veacuri de civilizaţie. Până şi ecranul pe care se proiectează textul traducerii are prezenţa translucidă a unei aripi de flutur. Sonorităţile îţi dau fiori, vin din supra-sensibil şi se întorc acolo, încărcate de respiraţiile uimite ale spectatorilor. O inexplicabilă stare de linişte se stratifică în sală, pandant invizibil al ninsorii sclipitoare de pe scenă care provoacă fascinaţie. Gestualitatea îmbină lentori studiate cu aristocraţia smereniei orientale. Prezentul, trecutul şi viitorul coexistă, se întrepătrund, se armonizează. Simbolismul cercului de globi luminoşi, încărcat de magie, configurează o lume în care spiritualitatea, deşi izgonită de fiinţa umană, are forţa regenerării, a iertării. Patru miniaturi feminine, imaculate, impenetrabile, străjuiesc colţurile scenei, rotindu-se imperceptibil, martori divini şi eterici ai dramei. Scenele poveştii de gelozie care condamnă la moarte inocenţa însăşi se petrec în simultaneităţi de text şi mişcare. Fastul costumelor contrastează cu simplitatea pură a spaţiului de joc. Vizual şi emoţional, spectacolul are capacitatea de a relaxa. Ca un cântec de leagăn de sorginte extraterestră. Yoshihiro Kurita stăpâneşte arta manevrării fluxului de energie / timp. Actorii japonezi ne-au transmis, într-o splendidă ceremonie teatrală, substanţa activă a eleganţei, modestiei şi rafinamentului culturii lor. Din direcţii şi prin abordări diferite, Poveste de iarnă şi A douăsprezecea noapte se întâlnesc, totuşi, în punctul comun al unui act artistic de mare anvergură: ridică într-un plan superior înţelegerea lumii. Motiv durabil pentru o mică fericire!