Studii: Facultatea de Litere și Arte în cadrul Universității "Lucian Blaga" Sibiu, Artele spectacolului - Actorie, profesori coordonatori: Marius Gîlea, Adrian Neacșu și Diana Fufezan, promoția 2019-2022 (licență) // Facultatea de Litere și Arte în cadrul Universității "Lucian Blaga" Sibiu, Tehnici interpretative în Artele Spectacolului, profesor coordonator: Marian Râlea, promoția 2022-2024 (master) // Facultatea de Științe Socio-Umane în cadrul Universității "Lucian Blaga" Sibiu, Psihologie, promoția 2016-2019 (licență)
Participă la Gala HOP 2024, la secțiunea Individual cu momentul Când vrei să nu te gândești la nimic, la ce te gândești?, povestiri adaptate după Terasa Fericirii de Lavinia Bălulescu cu inserții proprii în unele paragrafe.
Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Ada Bicfalvi: Mă văd în prea multe feluri și cu toate astea, niciodată la fel. O fi bine? Nu știu. De mică eram destul de timidă și totuși cu multe răbufniri de copil rebel care voia să se exprime liber și degajat. Mă revoltam tare, dar nu știu zău cine mă asculta. Timiditatea am cam rezolvat-o (îmi place să cred), dar răbufnirile le-am păstrat, desigur, mult mai cizelate. Acum pot să zburd de fericire și peste o oră îmi pică cerul în cap. Nu mă prea ajută, dar îmi place că sunt așa. Ok, bine, ceva mai concret, nu? La ora actuală sunt un haos plăcut, jucăușă, dar uneori și enervant de liniștită, pot să vorbesc mult, iar apoi să mă vezi cea mai retrasă de la masă. Am enorm de multă poftă de viață și mă sperii când se apropie vacanța (sunt prea în priză uneori, nu știu să-mi folosesc timpul liber, OF! Acum să nu credeți că n-am ce face, haha... dar devin agitată și mă apucă grijile și da...).
Hmm... ceilalți. Mulți mă văd ambițioasă, muncitoare, sociabilă, dar și introvertită, la locul meu (aici mi-ar fi plăcut să dezvolte puțin... adică, sunt cuminte? îmi văd de treaba mea și nu de a altora? nu vorbesc neîntrebată? Am uitat să spun că sunt și amuzantă, mă rog, probabil doar eu mă văd așa, dar tot e bine, mai lucrăm). Uneori mi-am auzit: "te uiți urât, nu-mi prea venea să mă bag în seamă cu tine" (îmi pare rău! îmi place să fixez oamenii cu privirea, nimic personal). Probabil mulți mă văd arogantă și poate uneori chiar sunt. O doză mică în limita bunului simț chiar nu strică, te salvează de la multe. Oricum, nu prea ai cum să-i împaci pe toți. Am ajuns să accept felul în care sunt văzută, chiar dacă nu coincide uneori cu ce simt eu. De fapt, abia atunci devine interesant.
O.B.: A fost vreun moment în copilăria ta în care se putea prevesti că vei ajunge artist?
A.B.: Daaa! Adică... desigur, dacă se pune că din clasa a III-a imitam într-un mod "foooarte teatral, aproape identic" reclamele de la TV (zice mama gesticulând și dându-și ochii peste cap; oare așa făceam?). Apoi în clasa a IV-a mă uitam la telenovele și la fel, mă apucam să imit personajele feminine care îmi atrăgeau atenția, uneori și pe cele masculine. Învățam coregrafiile pe care le vedeam și le dansam în curtea școlii cu colegele mele (eram super mișto! cine mai dansa din Rebelde și Patito Feo?! Probabil o lume întreagă, dar ce mai contează...). Tot pe atunci am început să le cânt colegelor la școală diverse melodii prin toaletă (nu înțeleg de ce mă ascundeam acolo, probabil era acustica mai bună, aha!). Ideea este că mama (fiindcă tata nu prea exista prin ecuație, dar asta este altă poveste) și-a dat seama din prima că nu voi excela în mate-info, chimie, fizică, așa că a început să mă ducă la tot felul de cursuri de dans sportiv, balet, ceramică, canto etc. Problema era că pe atunci nu prea eram constantă cu nimic, începeam ceva și după câteva luni renunțam și voiam altceva. Acum că stau și privesc în spate, viața mea s-a concentrat mereu pe: Oare ce schimbare o să mai fac? După primul an de liceu la profilul pedagogic, când am conștientizat că va urma să dau bacalaureatul și din matematică (nu și nu și de o mie de ori nu!), m-am catapultat direct (transferat, evident) la profilul uman, filologie. Foarte bine mi-a fost acolo, printre germană, engleză și franceză (ultima s-a prins cel mai puțin de mine). Chiar dacă nu am urmat cursuri de teatru în liceu și ba mai mult, prima facultate absolvită a fost psihologia, într-un mod inevitabil tot la actorie am ajuns și sincer... doamne ajută! A fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o.
O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
A.B.: De ajutat, mă ajută. De încurcat, mă descurcă. Actoria a devenit spațiul în care mă simt în cea mai mare siguranță și m-a ajutat să dezvălui părți din mine pe care le reprimam din cauza fricilor. M-a făcut să conștientizez că până și facultatea de psihologie pe care am urmat-o cu drag, a fost tot pentru a mă ajuta în procesul meu actoricesc. Nu cred că a existat vreun moment în care să mă încurce, fiindcă pentru mine reprezintă mai mult decât o simplă profesie. Este pur și simplu o extensie a amalgamului de evenimente pe care le trăiesc zilnic, ambalate diferit, având la bază aceleași emoții primare și secundare. Poate singura mențiune pe care aș avea-o, ar fi referitoare la momentele de pauză dintre proiecte. Mda. Fix astea în care după un program încărcat și bine structurat, te lovești brusc de un timp, uneori mai lung, în care ajungi să suspini până începi din nou repetițiile. Și apoi apar piticii obsesivi: "Când o să joc iar?", "Acum ce fac cu viața mea?". Momentan nu m-am lovit prea des de asta, fiind proaspăt absolventă de master, dar știu că unul dintre motivele pentru care iubesc actoria este exact acest program frenetic și sper să și rămână așa.
O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
A.B.: Această atmosferă ideală de lucru a început să nu mai fie prima condiție la care apelez. Și asta nu pentru că nu aș avea una, pentru că o am și ar fi foarte benefic să existe mereu. Acum mă arunc și spun că probabil toți ne dorim să lucrăm într-un mediu armonios, plin de voie bună și energie, respectuos, înțelegător și care să vină la pachet doar cu critici constructive și nu însoțit de "priviri dușmănoase și pline de frustrare". Unul care să te provoace pe toate planurile și care să pună o cărămidă nouă în construcția ta. Cred că forța de adaptabilitate a fiecăruia cântărește mai mult decât anumite așteptări (desigur, firești) pe care le putem avea. Să reușești să te adaptezi oricărui mediu în care te afli, să fii plin de disponibilitate și deschidere față de noutatea care apare, tocmai datorită pasiunii pe care o ai (aici nu mă refer să accepți situații care te pot leza în viitor; este important să-ți cunoști limitele, dacă le deții). Felul în care reușesc să accept circumstanțele date, modul în care aleg să reacționez, în care învăț să înțeleg diversitatea, mă va ajuta să fac față mult mai ușor unor situații mai puțin plăcute, dar care vor cântări în viitor în evoluția mea, și în același timp să le asimilez cu mai multă profunzime pe cele favorabile.
O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
A.B.: Repetam la spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte regizat de Ștefan Lupu și urma să ne pregătim de un șnur la care veneau și câțiva prieteni / colegi să asiste. Inițiativa regizorului de a chema oameni în public mi s-a părut foarte bună și de ajutor pentru noi, fiindcă aveam nevoie să ne dăm seama cum este să menții pulsul unui spectacol de teatru-dans fără opriri. Partenera mea (Isabela Haiduc) repeta la un alt proiect și lipsea în acel interval orar. Eu și cu Isabela suntem calul lui Făt-Frumos (David Cristian) și totodată și zâna cea mică care se întâlnește cu acesta. Inițial am crezut că nu vom avea cum să facem șnurul fără ea, având multe elemente de partnering, sincron, prize pe care doar împreună cu ea le puteam face. Am crezut prost (hehe), șnurul a existat și mă bucur că nu ne-am oprit, pentru că la fel cum îmi spunea și regizorul înainte să începem, a fost un prilej foarte bun de a-mi da seama de ritmul meu interior, de dozajul emoțional și fizic, unde obosesc cel mai tare, cum îmi împart energia când știu că urmează 2 minute full power, cum îmi distribui energia acum că sunt singură, cum mă poziționez și repoziționez ținând cont de partenera mea, chiar dacă ea nu este acolo. Daaar... pe lângă cele menționate, am conștientizat și mai mult cât de important este partenerul și cât a contat că pe parcursul momentelor pe care le-am creat împreună, am acționat cu ea în gând.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
A.B.: Destul de diferit în funcție de proiectul în care mă aflu. Îmi place că fiecare vine cu energia și viziunea regizorului, cu cerințe noi și provocări pe care abia aștept să le întâmpin. La fel este și cu rolurile. Varietatea lor mă face să fiu mereu într-o continuă căutare și descoperire. Mă fascinează procesul, motiv pentru care am și ales ca temă a licenței Personajul - de la realitate textuală la realitate scenică. Un prim pas ar fi epuizarea informațiilor din text, parcurgerea lui cât mai amănunțită și apoi intervine momentul meu preferat în care mă desprind de text și încep căutările și încercările (în alte surse, filme, muzică, pictură, oameni pe care îi observ pe stradă, căutarea unor gesturi specifice personajului etc.). Mi-am dat seama că putem cădea într-o capcană dacă ne blocăm în text. Consider mult mai valoros aportul pe care și-l aduce actorul, înțelegând cerințele regizorului și optând să creeze în direcția pe care acesta o propune. Da... în rest, ca tot omul. Încerc să am grijă de somn, alimentație și mă rog să am o stare emoțională cât de cât echilibrată (pffffff). Mai greu cu astea.:)
O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
A.B.: Nu cred că există unul singur, aș putea spune că majoritatea îmi rămân întipărite, dar nu în ideea în care m-ar putea influența sau ar putea deveni gânduri obsesive. Ceea ce se petrece pe scenă ar fi potrivit să rămână acolo, cel puțin eu asta am învățat în ultima perioadă. Aleg să las totuși o portiță deschisă pentru că există momente în care găsesc nuanțe noi, îmi apare subit un gând pe care îl notez și apoi cu următoarea ocazie îl încerc.
O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
A.B.: Mă aflu într-un moment al vieții în care vreau să mă las surprinsă de tot ceea ce va veni. Nu gândesc neapărat în termenii aceștia pentru că mi-aș dori ca următoarele proiecte și roluri să se desfășoare cât mai surprinzător și firesc, iar eu să rămân cu la fel de multă dorință și deschidere.
O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
A.B.: Într-adevăr, aici depinde pe cine întrebăm. Un liber profesionist sau un angajat. Ușor nu este, dar cred că asta se aplică oricărei profesii. Atâta timp cât ești dedicat și muncești enorm pentru a-ți îndeplini scopul, într-un final sigur se va lega ceva. Eu am început să funcționez după principiul ăsta și mă ajută să elimin multe gânduri de teamă legate de viitor. Culmea, există persoane angajate care nu sunt mulțumite cu venitul pe care îl obțin... și vorba aia, nu trăiesc cu stresul zilei de mâine. Așa există și persoane din mediul independent care spun că se pot descurca cu puținul pe care îl au. Fără doar și poate, ar fi extraordinar să existe mai multe posibilități de angajare, mai multe posturi, având în vedere cât de mulți suntem, dar momentan realitatea în care trăim este de așa natură și atunci important este să-ți setezi prioritățile și să conștientizezi cât de mult contează pentru tine să mergi mai departe. Eu una nu aș putea să renunț la actorie. Sper ca motivația pe care o am acum să nu dispară și ceea ce iubesc să mă răsplătească la un moment dat.
O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
A.B.: Probabil aș fi ajuns un psiholog criminalist. Acum doar aștept să joc unul.
O.B.: Ce te atrage la film și ce te atrage la teatru?
A.B.: Cu filmul încă nu m-am intersectat, dar pare că acolo totul ar fi posibil. Asta îmi place foarte mult. Este un avantaj că ai posibilitatea de a trage anumite cadre de mai multe ori, iar personajele par atât de reale și aproape de tine, tocmai fiindcă există acel cadru extrem de intim pe care îl pune la dispoziție. Teatrul îmi place pentru că este foarte viu, iar faptul că în timpul spectacolului trebuie să dai absolut tot și să profiți la maxim de moment, fără să poți încerca a doua oară, îmi oferă o doză de adrenalină de care nu mă pot lipsi.
O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
A.B.: Cartea este Lolita de Vladimir Nabokov și voi lăsa doar asta aici: "[...] pielea ei strălucea în lumina de neon ce venea din curtea pavată prin fantele storului, genele încurcate și negre ca funinginea, ochii cenușii și gravi mai pustii ca niciodată - o mică pacientă buimăcită încă din cauza anesteziei după o operație grea - iar eu [...] îi imploram în tăcere binecuvântarea".
Voi alege filmul Joker, regizat de Todd Phillips. Mi-am dat seama că l-am revăzut de atâtea ori și că încă îmi doresc să-l revăd. Uneori ajung pe youtube și urmăresc trailer-ul cu toate că scopul meu este de a căuta total alt film... Bine, poate că am o mică, mică obsesie legată de personajul Joker, dar rolul pe care îl face aici Joaquin Phoenix este total special și magnific și... Evident că și Heath Ledger în The Dark Knight, dar deja intru în altă poveste...
Aici cu melodiile e și mai complicat, dar o voi alege pe cea cu care m-am plimbat cel mai des în căști zilele astea și care mă urmărește (sau eu pe ea?) de ani întregi: The Equalizer - Harry Gregson-Williams, da, da, da, chiar soundtrack-ul filmului cu același nume. Eu chiar îmi imaginez că salvez lumea când o ascult. Ok... cel puțin o persoană.:)
O.B.: Ce faci când nu ești artist? Ai și hobby-uri care nu au legătură cu arta?
A.B.: Hobby-uri care să nu aibă legătură cu arta nu am. Ar fi interesant, o să mă gândesc la asta... În schimb, ador fotografia (am descoperit că am un mic studio în casă pe care îl adaptez când îmi fotografiez prietenii), uneori mai scriu, citesc, dacă există timp stau și zile în șir la un serial, cânt și dansez mereu prin casă sau prin sălile de pe la facultate. Îmi place să joc volei, tenis de masă, badminton și mergeam și la sală destul de des... n-ar fi rău să mă reîntorc.
O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2024? Ce așteptări ai de la această competiție?
A.B.: Tema de anul acesta m-a atras foarte mult. Treptat mi-am dat seama că trebuia să ajung aici. Poate sună spiritual, dar lucrurile s-au legat într-un mod foarte ciudat. Recunosc... am avut un sentiment legat de înscrierea mea în această ediție, dar nu înțelegeam de ce mă simțeam atât de convinsă. Când au început preselecțiile, venind spre București cu prietena mea, Maria, am făcut accident pe autostradă (noi am fost bine, mașina destul de praf). Ideea este că eu în monologul meu vorbesc despre un accident. Unul pe care l-am văzut, nu pe care l-am trăit, dar... Nu cred că toate lucrurile sunt pure coincidențe. Oricum, coincidență sau nu, m-a ambiționat și mai tare. Singurele mele așteptări sunt să mă bucur în totalitate de experiența asta și de oamenii pe care îi voi cunoaște și cu care voi lucra.
O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2024 (Identitatea actorului autentic - amprenta unicității sale) pentru tine și pentru artiștii de azi?
A.B.: Este o temă foarte importantă și cred că una de bază. Îți oferă ocazia și libertatea să te pui în valoare exact cum îți dorești, dar fără prea multe artificii exterioare. Este un lucru bun pe care ar trebui să se pună accent chiar dacă trăim în universul tehnologiei. O văd ca pe o întoarcere la origini. Momentele pe care am reușit să le văd la preselecții, multe dintre ele au fost pline de forță, de umor, de sensibilitate și aveau pe scenă doar un singur actor sau un grup de actori, fără alte elemente care să îți fure atenția, iar asta cred că înseamnă ceva.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.