Cum ziceam și în articolul precedent, gala 2024 are o structură atipică, iar momentele au trecut prin câteva serii de combinări și aranjamente, astfel încât probele (liberă, impusă și film) sunt acum intercalate (la care se adaugă în plus și momentele în care fiecare concurent este prezentator al galei și al colegilor ce urmează să evolueze).
Ziua începe și eu încep cu proba liberă, care și-a făcut debutul prin Bianca Archip, cu un fragment din Yentl de Leah Napolin și Isaac Bashevis Singer. O femeie în niște vremuri și contexte în care să fi femeie te cam limita la poziția de soție și de mamă. Ca multe femei din acele vremuri, Yentl voia să nu fie redusă la titlul de soția cuiva, ceva al cuiva, voia să fie o entitate umană individuală (scandalos, știu). Să meargă la studii de teologie, să se ocupe cu ceva doar al ei. Așa că după moartea tatălui sau, și-a tăiat părul, i-a îmbrăcat hainele, a fugit din satul ei și și-a luat o identitate nouă. Aceea de bărbat.
Cătălin Vîlcu este un detectiv stângace pe textul Jaful, de Joe Orton, unde într-o cheie umoristică prezintă o... sinucidere (?). Începe prin a ne spune că el este omul care se pierde în mulțime prin abilitățile lui camelonice și prin talentele de deghizare. Ne prezintă și suspecții, dar făptașul adevărat al crimei era însăși persoana ucisă, dar asta nu prea contează pentru că povestea este - paradoxal - în plan secundar. Ce contează este actoria în sine, modul de a relata, dinamica dintre Cătălin și el însuși. Textul nu o fi el unul profund, dar nici nu trebuie să fie, că uneori vrei doar să râzi cu doi neuroni - și asta e ok.
Pe un alt fel de text, Daria Pentelie e pusă în situația de a lua O hotărâre... pentru toată viața (după Femeia mării de Henrik Ibsen). În aparență, ea trebuie să aleagă dintre doi bărbați, dar asta este, după mine, o faux-miză. Ea vrea de fapt să aleagă libertatea și chiar dacă decizia e greu de luat, puterea de decizie îi conferă sentimentul la care râvnește... și alege să rămână cu soțul ei.
Ada Andreea Bicfalvi colecționează flori uscate și amintiri, și ne împărtășește și nouă câteva (din amintiri, florile rămân doar ale ei). Ne povestește despre mama ei pe care a pierdut-o când era mică și despre alte lucruri care pălesc în fața acestei uverturi tulburătoare. Iar atunci când vrea să nu se gândească la nimic, citește. (Când vrei să nu te gândeșți la nimic, povestiri adaptate după Terasa Fericirii de Lavinia Bălulescu).
Darie Doklean ajunge, în ultima instanța, ca o ultima speranță, să ceară bani publicului (deși categoric nu este dependent de droguri!). Iar apoi depășește imaginea comică de junkie disperat și ajunge să spună chestii care chiar trebuie spuse (cu toate că nu trebuie este termenul potrivit, și veți înțelege și de ce mă auto-apostrofez). În jur este Murdărie (adaptare după Sex, Drugs, Rock & Roll de Eric Bogosian). O remarcăm și noi, o remarcă și el, dar de, ce să-i faci, zici ca trăim într-o societate (...) și mergi mai departe. În fine, continui să îți vezi de viața ta rutinieră conturată în jurului unui concediu de o săptămână (singurul lucru care te ține pe linia de plutire). Dar e ok, că așa face toată lumea, așa e normal, așa trebuie. Darie zice nu! Nu trebuie. În viață nu trebuie să faci nimic. Asta evident că nu înseamnă că nu ai voie. Poți să faci ce vrei tu în funcție de ce consecințe vrei să suporți de pe urmele acțiunilor tale, nimic mai mult. Ăsta e un lucru pe care mie câteodată îmi vine să îl strig din toți plămânii la o portavoce de pe acoperișul unui bloc, dar apoi mă calmez și mă mulțumesc cu a scrie un paragraf nervos de la mine din camera. De, nu trebuie să zică lumea că sunt nebună.
Roxana Bîclea face o analogie cu povestea lui Rapunzel, că ea e doar o Rapunzel ceva mai balcanică, care în loc de turn, a fost captivă timp de 18 de ani în Tecuci. Însă când pleacă la Galați la facultate întâlnește un băiat dintr-un oraș mai mic decât Tecuci și așa a început idila în parcarea din peco-ul din Galați (cunoscută și ca locul ideal pentru romantism). Totuși aici se rupe analogia, că pe ea a lăsat-o prințul ei pseudo-gălățean, iar momentul devine un lamento comic despre iubire pierdută și despre cum o melodie Disney este repede înlocuită de o manea de jale (ca tot omu).
Catinca Hanțiu a avut un moment (pe Fata cu flori din soare, text propriu, adaptare după Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țibuleac și Viața pe un peron de Octavian Paler) despre moartea tatălui ei. Despre cum când era mică spera că tatăl ei are dreptate și că soarele îndeplinește dorințe, așa că și-a pus o dorință la o floarea soarelui. Una mică, neimportantă. Iar când avea 20 de ani și tatăl ei i-a spus că nu mai apucă Crăciunul, a sperat că funcționează același lucru. Doar că de data asta își pune cea mai importantă dorință din viața ei. Descrie atât de detaliat sentimentul pe care l-a avut în momentul când a primit vestea, cum sunetul amuțitor al tăcerii a început să o înghită pe de-a-ntregul, cum totul se spulbera în fața ei. Și totuși încheie într-o notă pozitivă, căci amintirile bune, fie ele oricât de sporadice, le bat pe cele rele.
Eduard Crucianu ne îndeamnă să facem un exercițiu de imagin(ați)e pe o situație relevantă descrisă (pentru acuratețe) prin tot felul de detalii irelevante ( Thom Pain - bazat pe... nimic, adaptare după Thom Pain de Will Eno). Este îmbrăcat la costum și ne privește de sus (pentru că e pe scenă, de ce altcumva?). Totuși momentul pare că te duce undeva, că urmează un fir roșu, și tot aștepți și te lași ghidat până la destinație în beznă de către el doar ca să ajungi într-o altă încăpere la fel de goală, la fel de opacă. Adică textul era promițător (cu toate că puțin ostentativ pentru gustul meu) și interpretarea lui nu pot spune că lasă de dorit, dar tot rămân cu un soi de gol când încerc să desprind miza sau să privesc imaginea de ansamblu.
Bianca Marinescu nu ne vorbește despre..., ci ne arată o secvență din viața unui tânăr actor în România. Dacă la gală ai de sărit hop-uri trei zile (gata promit că a fost ultima oară când am făcut glumă asta prăjită), ele se prelungesc vreo 40 de ani după (adică mai exact timpul în care ești considerat tânăr actor pe plaiuri mioritice). Ne mai arată cum regizorii cer de azi pe mâine lucruri absurde la castinguri care nu au nicio legătură cu piesa în sine, iar cireașa de pe tort au fost pentru mine glumele despre dorința de a transforma orice piesă, clasică sau nu, într-un performance postmodern avangardist ultra performativ (dar să ne menținem calmul, că asta e o discuție pentru altă dată).
În fine, asta a fost proba liberă individuală și pe cea de-a doua zi. Trec acum la proba impusă, tot categoria teatru, din nou Shakespeare, dar deja ați prins cum merge treaba așa că o să țin cont de hiper-prețiozitatea timpului capitalist și o să trec direct la momente.
Cătălina Romaneț e o Helena autoironică pentru care adversara feminină la care face referire este... Angelina Jolie. Nu e prototipul clasic la care îmi fuge gândul când zic Hermia, dar mi a-plăcut și să văd o notă umoristică într-un moment de aparent teatru clasic. Ștefan Voicu e un Richard al III-lea destul de standard care își înjunghie cu un pumnal portretul. Anamaria Popa este o Lady Macbeth care își ticluiește planul în taină, rece și calculat, însă cu o vrajbă mocnită care se simte (până în măduvă se simte) în priviri și în voce. Aproape că îmi seamănă cu îngerul căzut al lui Alexandre Cabanel. Robert Brage este Hamlet, însă reușește (probabil) prin debit verbal să îl aducă în contemporaneitate. Și este chiar mai veridic așa, fără efect dramatic excesiv.
Miruna Gabriela Olteanu e o Vilola cam haotică, plină de zel, dar cam nechibzuită. Gabriel Muncuș este și el Richard al III-lea, și în pofida faptului că mi a plăcut cum și a nuanțat personajul prin replici și ton, începutul mi s-a părut o leacă cam experimental și prea avangardist pentru mine. Andreea Alice Preda e Julieta și cea mai apropiată de cea din piesă (așa cum am citit-o eu) de până acum. Este timorată, temătoare dar pregătită să se jertfească, însă nu o face cu o expansiune vitală dintre cele mai feroce, ci cu inima cât un purice și cu tremur în glas. Abordarea asta mi se pare cea mai potrivită având în vedere că, să nu uităm, Julieta era o copilandră de 13 ani în secolul al XV-lea. Luca Fumuru e un Shylock care ne dă replicile la foc automat, dar cu expresivitate (și fără scenografie sau recuzită).
Larisa Oasenegre e o Katarina hollywoodizată a anilor 1950 îmbrăcată ca personajul lui Marilyn Monroe în The Seven Year Itch, iar felul în care și-a spus monologul (care nu este alegerea mea uzuală atunci când simt subit o poftă nebună de teatru renascentist) a fost o gură de aer proaspăt. Alexandra Catrina este o Julieta comică, joc antitetic personajului în sine, dar bine executat. Sorin Manea este Macbeth introvertitul, dulce dar ușor patetic. Aș fi apreciat o dicție mai bună, totuși. Iar Maria Moroșan este o Lady Macbeth care pare care că își regretă crima dinainte să o fi comis-o. Scenografia deși austeră, e de impact și contribuie la alura ezoterică a momentului.
La proba la alegere, secțiunea Grup (doi participanți), îi avem pe Theodora Pintilie și Andrei Pleșa pe un text numit Obsesiv-impulsiv, adaptare după Sex, Drugs, Rock & Roll de Eric Bogosian și Love/Sick de John Cariani. Un text destul de curajos prin tematica abordată, dar nu e pretențios (cu toate că avea toate ocaziile să meargă pe ruta mai primejdioasă a drumului către Moara cu Noroc). În schimb, în loc să filozofeze de dragul unei retorici ambigue sau să bată câmpii pe baza tematicii serioase, momentul a fost cât se poate de uman. Și te pune (cu umor) în fața unei probleme reale. Personajele suferă de tulburarea obsesiv-impulsivă (a nu se confunda cu cea obsesiv-compulsivă), de unde și numele. Faptul că sunt doi cu aceleași impulsuri le îngăduie, mai mult sau mai puțin, să le urmeze. Și ajung să se îndrăgostească unul de celălalt numai că acum vine întrebarea: de unde știi că nu e tot un dezechilibru chimic? Poți să iubești cu adevărat în felul ăsta sau este un alt simptom al bolii? Poți să simți ceva atât de visceral și inerent ție și totuși sentimentele tale să poată fi rezolvare cu un tratament mai puternic? Astfel de spectacole / momente care pun probleme mari fără să abuzeze neapărat de cuvinte mari le găsesc rar. Ăsta e unul dintre ele. Aplauze!
Nu în ultimul rând, cealaltă probă impusă, categoria film. Aici nu am multe de spus sau de comentat, fiind aceleași două scenarii impuse despre care am discutat. Însă țin să precizez doar că în scenariul care se centrează pe moartea mamei nu prea am observat actori și actrițe care își joacă personajele într-un fel în care decesul chiar pare că le ajunge până în suflet. Ok, am văzut și înțeles abordarea în care suferă oarecum interiorizat și liniștit, dar chiar toată lumea?! Iar aici revin din nou de unde am plecat cu ideea asta, mi-ar fi plăcut să văd și personaje care își trăiesc durerea pe tema asta, cu ochi plânși, pentru care moartea mamei înseamnă mai mult decât niște probleme de logistică funerară. Dar în fine, nici ce am văzut nu a fost rău, să nu vă închipuiți că spun asta. Poate sunt doar eu mai dornică de efect dramatic.
Iar asta a fost și ziua a doua a Galei Hop, acest hop intermediar.
(foto: Andrei Gîndac)