În pragul preselecțiilor, m-au încercat mari emoții, când știam că urmează să-mi expun creația în fața unui juriu specializat, printre altele, și în scriere dramatică. Ca să nu mai spun că acolo nu era concurs de dramaturgie, ci unul de actorie. Aoleu, am ce juca pe textul ăsta?
- Da, ai, nu te mai hiperconstipa. Provocarea la textul pe care l-am scris e să nu joc prea mult. Nu e greu, e exact ce simt și cred, doar că... invers.
Magda, personajul meu, momentul meu, este o puștoaică extrem de nesigură pe ea, care, cu inocență, își permite să aibă păreri. O fată întreprinzătoare, dar care nu se confirmă profesional. Prostuță în aparență, vorbește despre menirea ei. Un fel de Nina. Fără patetism. Magda radiază bucurie și inocență chiar și în mizerie. Mizerie acceptată ca fiind doar o etapă a vieții ei, pe care alege să și-o trăiască cu demnitate.
Mutată la București, venind dintr-o familie disfuncțională, cu un tată tiran și o mamă bolnavă, crede că poate munci și persevera prin forțe proprii. Textul tratează energia și exuberanța actorului emergent, la început de drum, care, dintr-un preaplin și dorință de lucru, scrie proiecte, lucrează cu copii, modelează baloane în parc, amenajează spații pentru evenimente, face ursitoare, aplică la castinguri pentru seriale și reclame TV. Toate aceste inserții au ca scop să demitizeze sacralitatea actorului. Actorul contemporan este obligat să se adapteze la cererea de pe piața muncii. Pentru că, da: actoria este o meserie, care poate fi construită ca o profesie, dacă, pe lângă foamea pântecelui, mai ai de hrănit și o vocație (când e, când nu e, nu e).
Am să vă fac o dezvăluire neașteptată, voi împărtăși cu voi un mare secret: eu sunt Magda. Iar aici se țese tragedia mea, tragedia fluturașului căruia i se taie aripile, tragedia atâtor generații de actori aparent ratați în fața oprobriului public.
Ca tânăr actor, când ieși de pe băncile facultății, nu ești pregătit pentru atâta libertate. Sunt atât de multe de făcut, că nici nu știi ce vrei sau dacă poți să-ți permiți să știi ce vrei. În această mare libertate ți se prezintă și modele false, personalități de carton, care ori au rămas singurii din generația lor, ori au fost în contexte fericite și se autoproclamă ca fiind maeștri și dive, repet, de carton.
Spunea Titu Maiorescu în lucrarea sa de la 1868 (nu știu de ce mi-a rămas atât de clară lecția asta de română din liceu, dar domnul Maiorescu tratează în lucrarea sa noțiunea de autenticitate, pe lângă critica în implementarea superficială a unor forme). Cred și simt și știu că un actor inteligent este autentic în formă și conținut. Aceste două concepte merg în interdependență, iar dacă nu o fac, pute.
Ca să fii asumat, trebuie, în primul rând, să știi cine ești și ce ai de asumat la tine. Privește-ți întregul și vezi cu ce rezonează în forma cea mai autentică a ta. Suntem cum părem și părem cum suntem (asta nu mai știu cine a spus-o).
E de prost-gust să crezi că poți păcăli cu ceva ce nu ești tu.
Sartre zicea că infernul sunt ceilalți când ai nevoie să te confirmi. Și nici măcar în fața ta, pentru că, da, oglindă-ți sunt ceilalți și spune-mi cu cine umbli ca să-ți spun cine ești. Dar tot timpul este vorba despre ceilalți, despre cum ne raportăm și ne identificăm cu ei. Facem cor comun, care sunt opțiunile noastre estetice, suntem prezenți la aceleași evenimente, cine postează cu noi, ce a mai făcut ăla, da celălalt cu cine a mai lucrat, da aia mai e cu ăla, tu știi cine e mă-sa lui ăla, da ta-su, da unchiu-su, da cine a dat telefon pentru dumneaei. Mă doare-n vintre.
Dacă ești autentic, ești unic, iar într-o mare de unicitate, e plin de oameni autentici. Dacă ești adevărat, vei atrage oamenii care-ți împărtășesc adevărul, iar de ceilalți ar trebui să te doară-n vintre. Eu, cel puțin, asta-mi spun.
Nu trebuie să convingi să te placă toată lumea, e chiar sănătos. Caută-ți adevărul! Eu sunt o fată simplă și vin din fundul Moldovei, călcând prin viață cu forța strămoșilor mei patetici și muritori de foame. În această notă optimistă, caut: țărani emancipați cu suflet, minte și OO.
Am trecut de preselecții, bun!
Gala HOP 2024 cu tot cu tabăra pre-HOP au fost o revelație, două săptămâni le-am simțit ca trei ani de actorie talpă. În dimineața zilei de 6 august cu o bucurie dublată de anxietate am urcat în autocarul pus la dispoziție de Uniter care ne aștepta în față TNB-ului. Printre fețe se distingeau prieteni, încet se mai estompa din anxietate. Atenție, cuvântul acestui paragraf va fi anxietate. Anxietate care are grijă să-ți pună toate rotițele în mișcare ca să te faci plăcut, ok nu, tolerat, ok nu, acceptat.
Drumul București-Constanța a fost scurt, dar suficient de plin de informație interesantă. Am remarcat și mirosit oameni pe care i-am simțit și-mi doream să-mi fie prieteni. Am ajuns la Constanța, ne-am cazat, ne-am schimbat toaletele și am pornit spre The view, punctul central de întâlnire în acele șapte zile, asta pe lângă teatru, crâșmă și plajă.
La The view ne-am întâlnit cu colegii mai mari: Dragoș Buhagiar, Erwin Șimșensohn ,Florin Caracala, Leta Popescu, Mihaela Michailov, Gabriel Sandu, Elise Wilk, Diana Mititelu. Cel care a spart gheața și ne-a vorbit cu un șarm dezarmant a fost președintele Uniter. Dragoș Buhagiar are o înfățișare puternică, bun gust, ton sobru și dă dovadă de o incredibilă calitate umană. Discursul lui mobilizează și emoționează deopotrivă. În Erwin Șimsensohn, care a condus discuția și a dat cuvântul pe rând celor prezenți, am descoperit pe lângă un foarte bun orchestrator și o minte brici, un suflet de menestrel, un veșnic histrion sensibil și șugubăț. Cu adevărat ne-a fost padre și până aici, când scriu rândurile astea, și de aici încolo. N-are cum altfel, îl arde, îl constă, iubește ce face cu pasiune și asta propagă în jurul lui, de aceea și atrage ca un magnet și îi ies toate. Gala HOP sub direcția lui Erwin Șimșensohn a căpătat în sfârșit sensul deplin al acestui program pe care și-l propune Uniterul. Felicitări Uniter pentru inspirația de a-l însărcina pe Erwin cu responsabilitatea uriașă de a da viață galei 2024.
Erwin Șimșensohn și Aura Corbeanu / Curcubeu de prima zi de tabără
Aducerea tuturor celorlalte nume nominalizate mai sus a fost prilejuită de Erwin Șimșensohn și Uniter, aceștia fiind invitați să ne fie mentori în săptămâna Pre-Hop. Din câte am înțeles , participanții am fost trași la sorți și puși în grupuri de câte cinci- șase, regizorilor și dramaturgilor revenindu-le sarcina să lucreze și să mai scurteze din momentele cu care am participat la preselecții. Eu am avut norocul să lucrez cu Florin Caracala, care pe parcursul taberei a devenit la madre și Mihaela Michailov pe care am descoperit-o ca fiind pe lângă cinică și spumoasă, sensibilă și foarte generoasă cu învățăceii ei. Repet: scopul întâlnirilor noastre era să mai pigulim momentul din preselecții, să mai scurtăm, ca din zece minute să ajungem la șapte. Așa s-a și întâmplat. Prin diverse mijloace, de la improvizație, la teme de scriere dramatică, la discuții, negocieri și multe schimbări cu care ajungeam să depășim cele treizeci de minute alocate fiecărui participant, ajungeam să ne vedem și de două ori pe zi ca să nu mai zic că ne întindeam la discuții și seara când ne consumam apa minerală. Cum sună până acum? A obligație? A ceva executat cu forța care trebuie făcut pur și simplu?
Colegi frumoși și talentați / Ateliere cu Florin și Mihaela
Poate fi crispant și greu dar doar pentru că pui prea multă presiune pe tine.
De la 9 minute și 30 de secunde cât avea momentul cu care participasem în preselecții, am ajuns pe rând când la 6, când la 7 minute și 30 de secunde, ca în Gală să aibă tot aproape 10 minute. Am putut negocia, ce și cum voiam să arate momentul meu, singura greutate era să știu cum vreau să rămână momentul liber și ce vreau să transmit cu el. Asta e o dovadă clară că nu au venit de pe o poziție de forță, deși ne erau superiori și au intuit foarte bine și repede ce au de lucrat, cel puțin cu mine și m-au îndrumat să iau anumite decizii, deși grele, în construcția regizorală și dramaturgică a momentului. I-am simțit în proces dedicați și sinceri, drept dovadă că la un moment dat nu s-a mai ținut cont nici de reguli, nici de program. Pur și simplu eram niște creatori care se întâlnesc și sunt sau nu inspirați să lucreze unii cu alții.
Pe lângă proba liberă la care eu am concurat cu un text propriu [știu că în caietul program și peste tot pe internet - nu și pe LiterNet totuși - scrie că e cu inserții din Pescărușul lui Cehov, da, era, da a zburat pescărușul când am lucrat cu Florin și Mihaela, depășeam minutele alea, v-am zis mai sus]; am avut două probe impuse: proba monologului Shakespeare și proba de actorie de film. Ce m-am mai bucurat. Îmi place poezia, îmi plac versurile, n-am o problemă cu a le rosti, uneori în castinguri prefer să spun sonete decât monoloage, deci monolog Shakespeare să fie. În facultate, am avut o lecție foarte important la vorbire cu Elena Ivanca care ne spunea:- Copii, cuvântul este Dumnezeu! Și ne-a predat cele trei tipuri de accente pe care să le avem în vedere atunci când abordăm un text. În școală, la vorbire, am dat examene pe sonete de Shakespeare, deci proba din Gala a fost o mare bucurie pentru mine. Eu am avut de interpretat monologul de final al Katarinei din Îmblânzirea scorpiei, monolog în aparență extrem de misogin. Ce m-a incitat la el a fost subtextul. De ce un personaj feminin atât de puternic se ascunde în spatele unei aparente resemnări? Nu, nu. Aia nu e Katarina. Mi-a plăcut mult să descopăr că monologul Katarinei este un indemn spre acceptarea forței feminine ca mai apoi să poți conduce, supunerea fiind doar un statut îmbrățișat spre câștig. Asta e Katarina, nu o frustrată resemnată, nu o casnică obedientă ci femeia supremă care prin lumină, bunătate, înțelepciune și frumusețe poate stăpâni așa-zisa societate profund patriarhală. Dacă vreți să aflați despre cele trei tipuri de accepte nu ezitați să-mi scrieți, e foarte simplă și plăcută schemă doamnei profesor Ivanca.
Și pentru proba de film m-am bucurat deși nu am avut antrenament în facultate cu camera și nici experiențe după aceea, decât vagi. Am primit proba optimist pentru că mi-am propus ca temă personală să observ cum glisez cu energia și expresia în film și cum păstrez prospețimea și autenticitatea creației fără să mecanicizez, plus că mă bate lumea la cap că am față bună de film și până la urmă un actor complet e bun oriunde. Cam atât cu lipsa de modestie.
Revenind la tabără si la super colegii mei, foarte faini, foarte șmecheri, foarte buni și talentați, frumoși și super inteligenți cu care am lucrat și pe plajă cu Radu Afrim, care zeu fiind a coborât printre noi cu un aer curios și ghiduș. Am avut bucuria să descopăr că în spatele unui artist confirmat și răsconfirmat stă ditamai omul bun și frumos și generos. Aha deci, se poate, păi eu așa vreau să lucrez, domnule Afrim, nu vă supărați, nu aveți un împinge tava în viitorul apropiat, anul asta, stagiunea asta, știți ce, nu contează, vin și la anul, până la urmă de-o fi și-o fi stau și o viața să vă aștept. Aaaa ați venit. Păi uau păi uuu păi ieee. Am lucrat cu domnul Radul Afrimul și nu numai că am vorbit cu el, dar mă știa, el așa a zis: că mă știe, da nu știe de unde. Ce mai contează de unde? Mă știe, ați auzit asta, da???
Stai, am uitat să spun de întâlnirea de dimineață cu Aura Corbeanu, după o noapte albă, cu nisip în adidași, ne-am prezentat la The view, nu toți, numai aia care n-au adormit din neatenție imediat înainte să înceapă întâlnirea. Ăsta cred că a fost cel mai dulce și doveditor simptom că eram îndrăgostiți până peste cap de tot ce se întâmpla în tabără. Eu una ajungeam să fiu obsedată să-i văd de cât mai de dimineață pe colegii mei mai mari, să-i mai ascult, să-mi mai vină o idee, să mai prind un pic de curaj.
În linii mari asta a fost tabăra: o ditamai insula iubirii de teatru.
În ultima zi am plecat cam ciufulită la primirea veștii că cea mai dulce și iubită bunică s-a stins. Dar măcar s-a stins în ultima zi de tabără. Așa știu că pe 13 august am dublă aniversare: cea mai tare tabără din lumea și moartea Cocuței.
Așa, trece înmormântarea, parastasul, pomenirea, pachete, sarmale, colaci, lumânări, cățui și începe Gala. La începutul galei am primit cele două texte dintre care trebuia să alegem pentru proba de film. Dintre cele două l-am ales pe cel cu bicicletă, eram epuizată emoțional și mi se părea bolnăvicios sa-l aleg pe cel cu înmormântare, mă rog, am ajuns, am filmat, a rămas. Eram emoționată să-mi revăd colegii, de o parte dintre ei chiar mă atașasem emoțional și se instalase dorul. Abia așteptam să văd cum au revenit după cele două săptămâni care trecuseră de la tabără. La Alba-Iulia energia a fost mai reținută. Eram emoționați. Eu căutam să fac prea multe, să nu-mi scape nimic, să mă organizez să am timp și de repetiții și de colegi și de evenimentele organizate cu prilejul galei. Pentru repetiții am fost împărțiți individual pe trei săli.
Într-adevăr, puține săli, mulți concurenți, intram unii peste alții, unii vizibil deranjați, alții mai disponibili să-și repete momentele în parc în favoarea celor care aveau nevoie mai mare de scenă iar alții, doamnelor și domnilor, împărțeau timpi, repetau împreună, se uitau unii la alții, își dădeau feedback, cărau recuzită și făceau schimburi de impresii. Mi se pare incredibil că s-a instalat o asemenea atmosferă de colegialitate, solidaritate, asta mă înduioșează. Uuu asta sună din nou ca la facultate. Ca să vezi și tu că, dacă ai un pic de noroc, toată viața asta-i o continuă facultate.
Tot în perioada galei au avut loc două ateliere foarte mișto și bine venite: unul de coregrafie cu Cezara Blioju și celălalt de musical cu Lucian Ionescu. Două prezențe plăcute și tonice. Ne-au propus o serie de exerciții bune tare pentru mai departe.
După a început concursul si blablabla emoții, nopți albe, repetiții, mâncare bună, parteneri, admirație, lacrimi, îmbrățișări, prezentările colegilor, transpirație, reflector în ochi, blanc, pupici, tremurici, sală plină, felicitări, premii, dor blablabla abia aștept să ne reîntâlnim. Cât despre premiu, da, este unul important care mă onorează și mă stânjenește deopotrivă. Pariam și pe alți colegi, sau poate au fost prea puține premii, sau poate tema a fost nedreaptă sau spuneți voi: cum decizi niște premii când tema este autenticitatea și toți au fost al naibii de autentici. E drept să spui că autenticitatea lui X e mai autentică decât autenticitatea lui Y? Sau mai bine: X și Y au același punctaj doar că atunci când îi pui unul lângă altul vezi universuri, preocupări, estetici și aptitudini diferite. Aoleu, Ioana, se zice subiectivitate, gust, afinități, chimie blablabla. Nici nu vreau să-mi imaginez cum au fost cele trei zile de concurs pentru juriu. Vă mulțumesc pentru Premiul special al juriului Sică Alexandrescu, m-ați făcut să mă simt specială și la rândul meu vreau să dedic acest premiu tuturor celorlalți colegi artiști care merită văzuți și admirați și a căror MARE FAN, MARE FAN sunt.
Mulțumesc mult acelor oameni care se știu ei de ce și cum, pe care îi iubesc și le transmit un sincer Catafalcul măririi mele se pleacă în fața catafalcului măririi lor , iar pentru ceilalți un călduros: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu! De asemenea grijă mare și la De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu!