Prima concurență a ultimei seri este Denisa Tudora, cu Lose Yourself, un text după Katherine Chandler. Intră timid în scenă, cu stângăcia unui tânăr care se vede pentru prima oară pe o scenă mare, râde nervos ca și când ar încerca să camufleze ceva ce nu ar fi trebuit să spună, și începe să ne povestească despre un băiat care i-a plăcut și circumstanțele aproape cinematografice în care s-au cunoscut. Un început promițător dar care o ia rapid pe un drum descendent. Iar apoi, ajungem cu povestea într-o baie străină, ea întinsă pe gresia rece, acoperită de sânge (al ei, al lui, nu-și amintește). Și totul o doare. La sfârșit, după multe fragmente de informație, aflăm că discuția asta se petrece, de fapt, în terapie, iar noi suntem un fel de confesori.
Cătălina Romaneț continuă tot cu un moment cu o temă sensibilă, anume surzenia (pe textul Liniște după Umami de Teodora Savu). Cum momentul în care nu a mai auzit muzica din sala de dans a fost și momentul în care viața ei a căpătat o nouă față. Iar în conformitate cu tema, momentul a fost o întreagă sinestezie, prilejuind-i să exploreze toate dimensiunile artistice prin actorie, dans și muzică.
Gabriel Muncuș vine cu un text (Vreau să fiu vedetă!, după Apocalipsa gonflabilă de Saviana Stănescu) care propune un subiect care pe mine m-a intrigat dintotdeauna, anume râvna exacerbată pentru faimă și felul în care atâția oameni sunt în stare să își sacrifice orice cu prețul de a fi vedetă. Ideea de la care pornește îmi place și merită să fie abordată, fie în general, ca fenomen social, fie în particular, ca proces introspectiv al unui om cu valorile astea. Însă textul în sine mi se pare prea ostentativ și peste măsură de întunecat fără vreun scop anume. Adică aș fi preferat să exploreze conceptul asta într-un mod mai sugestiv și mai puțin explicit.
Antonia Scutaru are un moment ancorat în cotidian, analizând dinamicile unei familii și verbalizând tot ce se știe dar nu se spune cu voce tare (ceea ce mie mi-a adus aminte de spectacolul La câțiva oameni distanță de tine al regizorului Radu Afrim) într-un moment deschis dar ironic, pe textul Botoșani, după Genul Acuzativ de Mimi Brănescu.
Sorin Manea își așteaptă Telegrama (după Aldo Nicolaj) contemporană, sau mai degrabă așteaptă să nu primească un mesaj pe telefon. Căci aranjamentul fusese făcut cu un producător de film francez astfel încât dacă nu primește un mesaj până la ora 4, înseamnă că a primit rolul principal într-un film. Așa că în timpul în care urma să afle dacă să își cumpere sau nu bilet de avion către Paris, face o caracterizare (oglindită mai mult asupra lui însuși decât asupra chestiunilor discutate) a vieții grele și plină de sacrificii de actor, însă sparge orice urmă a imaginii de moralist atunci când primește rolul. Un monolog ancorat în realitate cu multă ironie, dar nu genul care te face să râzi în hohote, ci genul care te face să râzi o perioadă până realizezi că e mai mult decât o glumă pe o scenă.
Alexandra Bob rămăsese puțin restantă pentru mine de la momentul Julietei cea nevrotică, dar este în regulă, pentru că se revanșează acum, și încă din plin, cu un moment pe textul Boală, text propriu cu inserții din O fetiță înfiorător de banală de Ioana Toloargă și Boală de Marin Sorescu. Ne spune cum boala este cel mai înfiorător lucru pentru ea, și că ne mărturisește asta pentru că este sigură că măcar cineva din public o înțelege, iar asta îi este suficient. Și ne și reprezintă prin dans acest sentiment care o cuprinde când se gândește la lucrul ăsta, pe melodia din Succesion, într-un dans contemporan cu inserții de balet, dezlănțuită dar fluidă. Superb.
Robert Brage încearcă să reconstituie relația cu soția sa fictivă (pe textul Oglindă, cu inserții din Am avut o livadă de Yann Verburgh și Mii de scuze de Neil LaBute). Încearcă să se schimbe, dar fragmente din el cel autentic ies din când în când la suprafață. Încercă să le camufleze, să le inhibe, să arate că s-a căit, dar realitatea face că e un proces care necesită mai mult decât Mii de scuze.
Pentru Ileana Ursu nici nu cred că pot să fac o sinteză, nu cred că pot (și nici nu mi-aș permite vreodată) să iau un moment de acest fel, oniric, un manifest poetic, o poezie-experiență și să îl despachetez ca să încapă în cutia mea bine structurată de comentator adiacent. Este un moment despre viața de actor, în genere, însă foarte bine nuanțat și fluid. Numai că fluid nu este, de data asta, un eufemism pentru haotic și împrăștiat. Și simt că merită trăit (un cuvânt ales în mod deliberat în schimbul verbului "a vedea").
Iar acestea au fost ultimele momente de la proba liberă, ceea ce înseamnă că urmează începutul sfârșitului probei impuse. Andra Colidiuc e o Viola mai chibzuită, dar nu unidimensională. Îmi place că are mai puține artificii față de cele pe care le-am văzut până acum. Mihai Mocanu mă face să îmi amintesc de ce Claudius este personajul meu masculin preferat din arsenalul lui Shakespeare. Este un personaj care trece prin întregul spectru emoțional, care își ucide fratele cu ochii înnegurați de râvnă pentru putere, care apoi se căiește și nu își poate ierta păcatele. Iar până acum la gală am văzut niște Claudius(i) mult prea chibzuiți și resemnați, mult prea străini de propria crimă. Mihai a reușit însă să redea întreagă paletă, iar rugăciunea la perete din debut, aproape șoptită, tainică, cu tremur disperat în voce, pe care o murmură cu ultimele resurse, conturează încă din primele secunde personajul. Bianca Archip e o Helena care râde mult. Înțeleg că fiecare dintre ei a vrut să și lase amprenta asupra personajului, fiind mai mulți care îl interpretează pe același, dar râsul constant și incontrolabil nu prea s-a legat în filmul meu. Bogdan Ifodi este un Shylock epuizat care nu vrea să se răzbune din ură, ci din dorința de a face o fărâmă de dreptate.
Catinca Hanțiu este o Helena hotărâtă, care pare că urmează să îl facă pe Demetrius să regrete amar că a avut vreodată îndoieli în privința ei. Leonard Chionac este un Shylock mitraliat poate prea vehement (și chiar fără să fie nici cel puțin un tumult din cele organice și inerente). Daria Pentelie este o Lady Macbeth viscerală, ezoterică, cu gesturi aproape ritualice și cu dorința acerbă de putere care i se traduce pe chip, în glas și în manierisme. Darie Doklean este un Macbeth oarecum... oarecare (cu toate că mi a plăcut mult monologul lui de la proba liberă).
Bianca Marinescu este o Katarina senzuală, stăpână pe sine, care umple scena prin prezență. Nicholas Bohor este un Hamlet care pare că își face mendrele la o bodegă, ceea ce, într-un mod bizar, se potrivește perfect în contextul unui Hamlet învins, deznădăjduit, care își confesează lașitatea în fața unui interlocutor-fantomă. Ioana Cojocărescu e tot Katarina, de data asta jucată într-o cheie total opusă felului în care monologul a fost intenționat, ironică, dând de înțeles indignarea față de valorile vremii sale (și e prima concurentă din gală care face asta, ceea ce am apreciat). Iar Eduard Crucianu este un Cludius asumat, care își mărturisește crima fără să aștepte empatia celor ce-l ascultă, dar care trece ușor de la această aparentă împăcare la o disperare ascunsă, mocnită. Imi place ca l-a jucat în două chei diferite.
Proba de grup a fost, pentru mine, apogeul comediei, chiar dacă nu a fost Shrek (puțin dezamăgitor, dar pot să trec peste). Adrian Rîmboacă, Iosif Paștina, Ștefan Voicu și Cătălin Vîlcu sunt Măieștrii (un text adaptat după Visul unei nopți de vară) care în ciuda evidenței și pregnanței măiestriei nu reușesc să prindă suficiente roluri. Iar momentul devine un soi de metateatru (cu M mare) care nu se sfârșește până nu sunt dați afară din scenă (cu toate că pe mine nu m-ar fi deranjat să îi mai ascult puțin).
Cât despre proba impusă, categoria film, urmărim aceleași două scenarii pe care până acum le-am învățat pe de rost, însă mi se pare fascinant cum fiecare dintre ele prinde alt contur prin felul în care îl interpretează actorul. Pentru unii, interlocutorul absent are și el propria personalitate (prin tehnica replicilor întrerupte), pentru alții este un ascultător pasiv (sau sunt ei peste măsură de expansivi). În scenariul despre moartea mamei simt că am văzut, în sfârșit, toate cele cinci etape ale doliului (chiar dacă în toate cazurile mama murise cu o zi în urmă).
Cele trei zile de gală s-au simțit ca trei săptămâni comprimate și încapsulate într-o bulă ermetică. Succesiunea momentelor a părut să aibă viteză de 300 km/h, într-un ritm în care există doar adrenalina călătoriei, fără componenta de haos și amețeală. Acum, după ce și cel din urmă actor și-a spus monologul, se pot trage concluziile. Dar nu de către mine, căci nu sunt eu în măsură să fac asta (și mă bucur că am avut privilegiul de a fi doar un simplu martor ocular), ci de juriu (lista câștigătorilor aici). Eu mă mulțumesc că am putut să asist de pe margine și să fac lucrul meu preferat din lume (să-mi dau cu părerea, bineînțeles). Așa că acum urmează un moment de respiro pentru toată lumea, pe care eu personal îl voi folosi pentru a mă pregăti sufletește pentru ediția #28.
(foto: Andrei Gîndac)