Studii: Universitatea de Arte din Târgu Mureș, Artele spectacolului - Actorie, clasa Monica Ristea și Elena Purea, 2020 (licență) // Universitatea de Arte din Târgu Mureș, Arta actorului, clasa Gavril Cadariu, 2022 (master)
Participă la Gala HOP 2024, la secțiunea Individual cu momentul Râs nervos - fragmente din Laughing Wild (1987) de Christopher Durang, cu inserții proprii.
Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Anamaria Popa: Grea întrebare. Eu mă văd așa cum văd; sunt cam mioapă și niciodată nu-mi amintesc să-mi pun ochelarii. Cred că sunt ca reclamele luminoase noaptea: culori vibrante cu margini fluide. Felul în care mă privesc e atât de puternic influențat de perspectiva și starea mea temporară, încât încerc să nu mă definesc prin ceea ce mi se pare mie că văd pe moment. E doar un snapshot și nu mă reprezintă în totalitate. Încerc, deci, să-mi dau voie să fiu un proces, nu un produs finit. Cât despre cum mă vor fi văzând ceilalți: sincer, nu cred că e treaba mea. În afară de cei apropiați mie, care mă cunosc fundamental, ceilalți oameni mă vor vedea tot în snapshot-uri mai mult sau mai puțin scoase din context, pe care le vor interpreta după bunul lor plac. Eventual într-un fel compatibil, complementar sau opus felului în care se văd pe ei înșiși. Nu spun deloc că sunt dezinteresată de părerea lor, ci că sunt liberi să își creeze propria lor realitate - una din care am ajuns pur întâmplător să fac parte și eu. Magia se întâmplă când comunicăm sincer și unim realitățile astea prin conversații, simțuri, experiențe comune. Aici mă văd eu, de fapt, cu cea mai mare claritate: în interacțiunile cu ceilalți, în cum reacționează la felul meu de a fi, cum par să se simtă cu mine, în felul în care se deschid sau se închid în fața mea etc. Așa îmi dau seama unde anume mai am de cotrobăit și de ordonat lucruri în mine, și dacă îmi place sau nu de mine însămi. Nu pot și nu vreau să controlez ce gândesc oamenii despre mine, dar vreau să se simtă bine și liberi în prezența mea.
O.B.: A fost vreun moment în copilăria ta în care se putea prevesti că vei ajunge artist?
A.P.: Eu aș zice că nu, dar rudele mele probabil ar spune că a devenit evident în momentul în care le-am forțat să se uite la mine cum dansez pe André în jurul focului de tabără.
O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
A.P.: Cred că actoria m-a încurajat să rămân curioasă și să fiu atentă la tot, de la comportamentul, hainele și cuvintele oamenilor până la politică și tactici de marketing sau de manipulare în masă. E un lucru bun să fii atent. Și cum față de tot ceea ce observ simt câte ceva, mă consider norocoasă că le pot da misiuni sentimentelor mele, transformându-le în combustibil creativ.
O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
A.P.: Cea în care ne asumăm cu toții că suntem co-creatori, iar ceea ce avem de spus e mai important decât cine suntem noi în varianta noastră "civilă". Respect reciproc, autenticitate, vulnerabilitate, grijă unul față de celălalt, entuziasm. Orgoliul rămâne întotdeauna pe hol sau pe stradă, nu vine la pachet cu tine.
O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
A.P.: Nu reușesc să dau de o amintire mai importantă decât altele când vine vorba de repetiții. Absolut toate sunt relevante pentru mine, chiar și cele frustrante sau plictisitoare. Mai degrabă aș împărtăși cu voi un moment ce mi-a rămas ștampilat în minte de la un workshop cu regizorul Adi Iclenzan. Întrebarea fundamentală a atelierului, legată de comunicare, era: există limită în teatru? Nu venise nici el pregătit cu un răspuns, așa că a fost un adevărat experiment dublu-orb. Am fost instruiți să improvizăm scene în care doi străini au câte un scop dat (șoptit în confidențialitate), având nevoie de ajutorul partenerului pentru a-l atinge. Pe măsură ce numărul scenelor improvizate creștea, elementele de comunicare se împuținau și scopurile individuale se complicau - până când eu și un actor scoțian ne-am găsit în ce avea să fie improvizația finală a experimentului. Doi străini într-o stație de autobuz. Nu mai aveam voie să scoatem niciun sunet (descoperiserăm că interjecțiile / zgomotele înlocuiesc cu mare ușurință cuvintele) și am comunicat exclusiv din priviri, expresii faciale și gesturi minimale. La un moment dat, am înțeles că el tocmai se despărțise de iubita lui și am atentat să-l liniștesc spunându-i cumva prin ochi și gesturi: there are plenty of fish in the sea. Toți cei din sală au înțeles - foarte clar și în timp real - întreaga discuție și întâmplare dintre cei doi străini. Prin urmare, Adi a considerat că workshop-ul se poate încheia, având în vedere că ne-am găsit răspunsul la întrebare: nu. Nu există limită în teatru. Sună clișeic (și ce dacă?), dar se pare că nimic nu ne poate opri. Inexprimabilul e inexprimabil doar până ce găsim calea potrivită pentru a-l exprima. Și întotdeauna vom găsi o cale. Dacă nu există, o facem.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
A.P.: În primul rând, text. În al doilea și al treilea, text și tot text. Textul e pretext. De ce zice personajul chestia asta? De ce o zice fix așa și nu altfel? Sau de ce nu zice nimic? Încerc să caut motorul interior al personajului. Odată ce îmi dau seama cum funcționează, e inevitabil să înțeleg situația în care a ajuns și să empatizez cu el. Apoi, datoria mea e să îi creez mediul potrivit și stimulii necesari ca să poată trăi prin mine până la ultimul heblu. El îmi împrumută povestea lui, eu îi împrumut carnea mea. Dar drumul spre punctul ăsta ideal de simbioză nu e niciodată la fel, deci îmi ascult intuiția (fiindcă e mult mai deșteaptă decât mine) și explorez toate impulsurile pe care le am până când ajung să dau de o cheiță cu care să deschid ușa dintre mine și personaj: un gest, o respirație, un râset, orice. E un punct ușor utopic și ideea nu e neapărat să îl ating, ci să îl caut în permanență. Și nu în ultimul rând, îmi ascult cu mare atenție partenerii de scenă. Dacă am un partener bun, tot ce trebuie să fac este să fiu ochi și urechi la el. Intuiția răspunde apoi în locul meu.
O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
A.P.: Simt că nu mi-am încheiat socotelile cu Ellida din Femeia mării de Ibsen. Chiar în ziua preselecției discutam cu colega mea, Mălina Moraru, despre asta. Sunt în continuare nemulțumită cu ce mi-a ieșit și simt că n-am reușit să găsesc în interpretarea Ellidei cheița de care vorbeam mai devreme. Căutam disperată și nu găseam nimic tangibil, mă simțeam ca Alice căzând în gol și nu dădeam de nimic de care să mă pot agăța. Mălina m-a surprins zicându-mi că Ellida a fost unul din personajele ei preferate din toate cele pe care le-am jucat, și că un actor i-a spus la un moment dat că uneori cel mai bine îți iese un rol când tu crezi că îți iese incredibil de prost. Poate că pe scenă, acea chinuială reală a ta - actorul - se traduce ca un fel de criză existențială a personajului. Și Ellida fix asta este: o criză existențială pe două picioare. Deci poate are dreptate Mălina și n-ar trebui să fiu atât de supărată pe cum mi-a ieșit rolul ăsta.
O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
A.P.: Pe vremea liceului, eram coregrafă / dansatoare și declaram că scopul meu artistic este să creez momente care îți fac pielea de găină. Dacă nu mi se făcea pielea de găină nici măcar o dată uitându-mă la produsul final, nu era bun. Revenind la prezent, acum e mai puțin specific scopul meu, dar esența a rămas aceeași. Mă interesează arta care produce cutremure lăuntrice, arta inovatoare, experimentală, curajoasă, nonconformistă - într-un cuvânt: interesantă. Deși își are și ea publicul ei și rostul ei, nu mă atrage arta-divertisment nici ca artist, nici ca privitor. Împrumut puțin expresia minunatelor mele profe de actorie, Monica Ristea și Elena Purea: eu vreau să pun "cianură în cafea", măcar un strop de neobișnuit în obișnuit. Am toată încrederea că voi întâlni oamenii alături de care să pot face asta. Adică am întâlnit deja câțiva. Suntem mulți. Asta mă bucură enorm.
O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
A.P.: În cuvintele mamei mele: "mănâncă și taci."
O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
A.P.: Poate cercetare psihologică sau zoologie marină. Dar adevărul e că habar n-am. Sincer vorbind, eu am făcut deja primi pași pe diverse căi profesionale, însă niciuna nu m-a convins să rămân pe ea și să-mi construiesc viața în jurul ei. În liceu am fost la profil de Științe ale Naturii și m-am pregătit pentru medicină, apoi arhitectură, pe urmă am decis impulsiv să dau admitere la teatru pe ultima sută de metri. Ulterior, pe lângă actorie am mai studiat și filosofie, psihologie, programare, teatrologie - și probabil voi continua să tot explorez domenii până ajung la suprasaturație. Dar iată că actoria e pretextul perfect pentru a mă lovi constant de noi subiecte, meserii și concepte interesante. Și îmi mai dă și libertatea de a-mi satisface curiozitatea fără presiunea riscului de a rămâne blocată în matricea respectivă dacă realizez că nu m-ar împlini și satisface pe termen lung.
O.B.: Ce te atrage la film și ce te atrage la teatru?
A.P.: Trebuie să recunosc că am o ușoară preferință pentru film. Îți oferă posibilitatea de a avea mult mai mult control asupra vocii tale artistice, punându-ți la dispoziție o miriadă de elemente, tehnici și combinații ca să poți ajunge la efectul dorit. E mult mai greu să faci un spectacol bun, cred. În teatru, totul se întâmplă aici și acum - și tocmai în efemeritatea asta constă frumusețea lui! Dar acest aspect poate fi și obositor, oarecum similar dependenței de jocuri de noroc. Degeaba ți-a ieșit ieri, trebuie să-ți iasă și astăzi. Și în afară de experiența înmagazinată, nu prea rămâi cu nimic tangibil când treci de o ultimă reprezentație. Filmul e ca un lac, îl poți revizita oricând, pe când teatrul e ca ploaia: nu știi ce rămâne în urma lui, tot ce știi e că acum plouă. Dar e un joc atât de interesant să creezi și să tot recreezi un "aici și acum" extrem de specific! Intensul și îndelungatul proces de repetiții te "marinează" până la os în apele spectacolului și ai vreme de o sumedenie de momente în care să te lovească inspirația, ceea ce te ajută să progresezi considerabil de la o repetiție la alta. În plus, nimic nu se compară cu adrenalina prin care te trece un spectacol. Sau cu spontaneitatea pe care o capeți învățând să folosești spre binele producției toate accidentele și greșelile neprevăzute - în alte cuvinte, să faci pe loc limonadă din toate fructele care-ți cad în cap. E un haos delicios, dar mai întâi trebuie să înveți să-l navighezi.
O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
A.P.: Extravagantul Conan Doi. De-a baba oarba de Vlad Mușatescu (de citit pe LiterNet aici) a fost prima carte care m-a făcut să râd într-atât încât am făcut febră musculară. Tot ea mi-a dăruit următorul citat: "Apa trece, pietrele rămân. Unora la rinichi, altora la ficat."
Laurence Anyways (2012), în regia lui Xavier Dolan, cu toate că e un film imperfect și (pe bună dreptate) controversat, este o poveste năucitor de intricată despre dragoste și identitate, îmbrăcată într-o superbă - uneori suprarealistă - poezie vizuală și sonoră. De actorie nici nu mai vorbesc (v. scena din restaurant).
Norzeatic - Revoluția e piesa pe care aș pune-o dacă aș avea vreodată șansa să controlez timp de câteva minute cablul auxiliar al universului, chiar dacă nu e foarte complexă din punct de vedere melodic. Sunt o mare melofilă (la un moment dat mi-am făcut chiar și playlist pentru iminenta mea înmormântare cu muzică ce trebuie neapărat auzită înainte să plecăm pa-pa), dar am ales Revoluția fiindcă versurile astea electrizante sunt o palmă de care cu toții avem nevoie.
O.B.: Ce faci când nu ești artist? Ai și hobby-uri care nu au legătură cu arta?
A.P.: Când nu sunt artist, fie mă autosabotez financiar îngrijind și hrănind animalele din jurul meu, fie studiez absorbită subiecte mărunte și obscure - sunt un om care-i tot timpul cu fun facts în buzunar și îți dă senzația că microdozezi Wikipedia când vorbești cu el. Dar de fapt, mult mai mult îmi place să-i ascult pe ceilalți decât să-mi aud propria voce. Spre exemplu, după cum probabil ați observat mai sus, mă fascinează revoluția, inclusiv evenimentul de la noi din țară. Iubesc să le pun întrebări celor trecuți prin asta și să le ascult experiențele șocant de diferite în funcție de context, vârstă, locație etc. Mai pe scurt, atunci când nu sunt artistă mângâi necuvântătoare și pun multe întrebări ciudate. A! Sunt și devoratoare de limbi străine în timpul meu liber și momentan învăț araba.
O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2024? Ce așteptări ai de la această competiție?
A.P.: Intuiția, sincer. Am simțit că o să regret dacă nu o fac. E primul an în care m-am înscris și încet-încet mă apropii de termenul de expirare (adică vârsta de 30 de ani), așa că mi-am zis: "dacă nu acum, atunci când?" Am vrut să-mi dau șansa de a juca un text incredibil de drag mie în fața unor oameni care habar n-au cine sunt eu. În lupta mea contra perfecționismului, mi s-a pus recent pata pe acțiuni care nu au o miză, ci doar îmi aduc o bucurie copilărească sau îmi satisfac o poftă, iar rezultatul lor nu îmi afectează viața prea mult ("dacă trec de preselecție, nice; dacă nu, viața mea continuă la fel ca până acum, deci tot nice"). Continui competiția cu aceeași deschidere spre tot ce urmează să se întâmple, o deschidere neumbrită de așteptări. N-are rost să încerc să pun semne de punctuație înainte să știu care e propoziția.
O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2024 (Identitatea actorului autentic - amprenta unicității sale) pentru tine și pentru artiștii de azi?
A.P.: Suntem mult prea obișnuiți să ne ascundem sub pielea altor personaje și să ne ocupăm de "munca actorului cu sine însuși" în intimitatea propriilor noștri pereți, departe de văzul altora. Să ne deghizăm imperfecțiunile, să le corectăm, să ne facem că nu există. Păcat. Imperfecțiunea e fascinantă la cei care și-o asumă. Am fost foarte entuziasmată și ușurată când am aflat că mi se dă frâu liber la a fi, pur și simplu, eu. Say no more, e personajul pe care îl cunosc cel mai bine, deci tot ce am de făcut este să intru în arenă și să-ți spun ce am de zis. Și după lungimea răspunsurilor mele, vă dați seama și singuri că am multe de zis - așadar am avut de unde alege.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.