Studii: Universitatea de Vest, Facultatea de Muzică și Teatru, specializarea Artele spectacolului, clasa Laura Avarvari și Claudia Ieremia, promoția 2022 (licență) // Universitatea de Vest, Facultatea de Muzică și Teatru, specializarea Artele spectacolului de Teatru, promoția 2024 (master)
Participă la Gala HOP 2024, la secțiunea Individual cu momentul Murdărie, adaptare după Sex, Drugs, Rock&Roll de Eric Bogosian.
Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Darie Doklean: Nu cred că știu să răspund la această întrebare. Nu știu dacă e rău sau e bine. Am impresia că mulți dintre noi vor să ajungă la o concluzie cât mai repede, să rotunjească răspunsul. (Acesta sunt eu, asta e identitatea mea și atât, gata... Am ajuns într-un spațiu în care mă simt bine și în siguranță. Nu mai am nevoie să merg mai departe.) Mie nu-mi place așa. Eu simt că în fiecare zi mă schimb puțin. Încerc să fiu mai bun. Încerc să păstrez legătura cu copilul din mine. De asemenea, este interesant dacă mă uit la mine de acum câțiva ani, cum gândeam atunci și cum gândesc acum. Întrebările care mi-au fost importante atunci mi le pun și acum, doar că răspunsurile s-au schimbat, pentru că am mai multă experiență de viață și pentru că am trecut prin niște evenimente care m-au schimbat puțin. Și cred că oamenii mă văd diferit pentru că mă întâlnesc în diferite circumstanțe. Îmi este dificil să vorbesc despre mine. De multe ori sunt închis, am nevoie de timp, mă surprind tăcut, retras și timid. Alteori sunt îndrăzneț și ambițios. Îmi plac provocările. Încerc să muncesc mult. Nu știu să mă odihnesc. Gândesc. Analizez prea mult. Sunt prieten bun cu lenea și de multe ori ne certăm!
O.B.: A fost vreun moment în copilăria ta în care se putea prevesti că vei ajunge artist?
D.D.: Nu. Cred că singura apariție pe scenă era pe la 10 ani când cântam la fluier împreună cu trei colegi din clasă de ziua școlii. Țin minte că cineva dintre noi a greșit și nimeni nu a vrut să recunoască. Nu am avut contact cu teatrul. Nimeni din familie nu are o legătură cu acest domeniu. Niciodată nu m-am gândit că vreau să devin actor când cresc mare. Ca majoritatea copiilor îmi plăcea să mă joc tot felul de jocuri, să inventez, să imit, să fiu altcineva, să refac ceea ce văd la televizor. Îmi plăcea foarte mult sportul.
Există o scurtă poveste legată de unchiul meu. Mergeam cu el la pescuit. De multe ori avea impulsul de a vorbi cu înjurături. Eu eram destul de cuminte, dar de fiecare dată când voiam să zic o vorbă mai urâtă, ziceam: acum eu sunt unchiul meu. Și practic așa am încercat să justific ce urma să fac.
O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
D.D.: Actoria mă ajută pentru că mă face să învăț, să mă dezvolt, să mă cunosc, să fiu atent, să ascult, să înțeleg mai bine oamenii. Mă face să-mi pun întrebări, să mă autoanalizez. În general, consider că ar trebui să ne punem întrebări. Cultura ne face să ne punem întrebări. Ar trebui să ne gândim la acțiunile noastre, pentru că singurul lucru de care suntem responsabili sunt acțiunile noastre și modul în care ne raportăm cu oamenii din jurul nostru. Este un proces de lucru asupra mea. Dacă o persoană se consideră cel mai deștept și cel mai de succes, atunci foarte repede devine arogant, răutăcios, nepoliticos, intolerant. Este foarte important să plec de la mine, care sunt responsabilitățile mele, greșelile mele, și apoi pot să mă ocup de mine într-un mod sănătos și nu narcisist. Uneori mă prind că vreau să par deștept, că sunt important, dar cu acea interogare caut acele momente și încerc să le anulez și să fiu mai sincer cu mine. Încerc să fiu autocritic pentru că cred că este un lucru important. Uneori mă face să fiu perfecționist, ceea ce nu este neapărat bine. Dar cred că autocritica este foarte importantă indiferent de ceea ce faci, nu doar la muncă, ci și în viața privată. Când te ocupi doar de treburile tale și de cine ești tu, nu vei ajunge într-o situație în care să-i judeci pe alții. Este utilă și critica din exterior, dar e important de la cine vine.
O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
D.D.: 20 de grade. O cafea. Muncă. Oameni cărora le pasă mult de ceea ce fac. Atmosferă intimă. Este ideal dacă ne respectăm, ne ascultăm, avem răbdare și ne ajutăm.
O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
D.D.: Toate sunt importante. Fiecare întâmplare este un pas către produsul final. Și acum țin minte o repetiție din anul întâi la facultate. Trebuia să pregătim un moment de mișcare pentru un examen într-un timp scurt. Acolo pentru prima dată mi-am dat seama cât de important este grupul și nu individul. Cât de important este omul cu care lucrezi. Toți eram acolo cu un singur scop, să facem un moment de care să ne bucurăm. S-a creat o atmosferă superbă.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
D.D.: Nu am o metodă de lucru. De fiecare dată încerc ceva diferit. Depinde la ce lucrez și depinde de faza în care mă aflu eu personal. Uneori rezultatul e bun, alteori nu. Uneori spun cât de bine și de ușor a fost asta, alteori spun ieși de pe drumul ăsta, e greșit, mergi înapoi, și încerc să plec pe alt drum. În esență, încerc să caut altfel de fiecare dată. Nu-mi place să am un ritm stabilit și un mod definit cum să ajung la rol, pentru că mi-e teamă că așa totul devine robotic. Cred foarte mult în pregătirea individuală și disciplina fiecărui actor. Lucrurile pe care le faci atunci când nu lucrezi la un rol. Ce citești, ce filme vezi, cât de atent ești la oamenii pe care îi întâlnești. Să încerci să-i înțelegi pe ceilalți. Cercetare. Curiozitate. E bine să fi pregătit și paradoxal să nu știi nimic când rolul ajunge la tine pentru că imediat ai libertatea să te joci, nu ai blocaje și frici. Până la urmă, tu ești cel care apare pe scenă cu toată construcția pe care ai făcut-o la repetiții.
Sincer, nu am avut niciodată senzația că am devenit altcineva. Încerc să mă identific cu ceea ce se întâmplă, cu acțiunea scenică, cu trăsăturile personajului, dar de fiecare dată am un sentiment puternic că eu sunt cel care apare pe scenă. Cred că ar trebui să fugim de această încercare să ne prefacem că nu suntem acum în fața publicului, că nu suntem acum în teatru, să ne prefacem că suntem altcineva într-un alt secol, pentru că toate acestea necesită prea mult efort, atât mental, cât și emoțional și ne împiedică să facem ceea ce pentru mine este cel mai important lucru în teatru, să comunicăm.
O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
D.D.: Cum se calculează asta? Fiecare rol a rămas pe undeva cu mine. Poate că Nikolai Alexeevici Ivanov din Ivanov de Cehov, examenul meu de licență, la care am lucrat intens o perioadă foarte lungă. Mult timp după ce am terminat mă gândeam la deciziile pe care le-a făcut, și de ce nu a făcut ceva diferit. Sau poate că un rol de polițist în spectacolul Bros de Romeo Castellucci la care am repetat doar două zile și am jucat două spectacole. Aveam căști în timpul spectacolului de unde primeam indicații ce să fac. Și acum mă gândesc cât de bine funcționa sistemul ăsta. Sau poate Pampon din D-ale carnavalului de I.L. Caragiale, la care am repetat foarte puțin și nici nu am ajuns să-l joc din cauză că a început pandemia. Dar de multe ori mă gândesc la el pentru că m-a ajutat să mă deschid actoricește. Nu știu. Încerc să le țin aproape de mine și să nu mă repet.
O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
D.D.: Aleg roluri cu instinctul meu. Pur și simplu simt dacă ar trebui să le fac sau nu. Și dacă le accept, atunci mă predau lor complet. Și, mi-e teamă să spun asta, dar devin obsedat de proiect. Și apoi sunt gata să merg departe în ceea ce privește dăruirea. Nu-mi place când cineva abordează cu ușurință meseria. Încerc să învăț să accept lucrul acesta și să nu o iau personal, dar e greu. Doar așa pot lucra, restul e o prefăcătorie, și nu vreau să îmi permit să fac asta.
O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
D.D.: Sunt de acord. Dacă vorbim despre actori tineri, un număr mic din ei ajung să muncească, iar dintre cei care muncesc, puțini pot trăi din munca lor, iar un număr și mai mic pot trăi decent.
Există un dezechilibru care se vede foarte clar, o parte din actori muncesc fără pauze încât nici nu se mai bucură de ceea ce fac, cealaltă parte lucrează extrem de puțin, și partea a treia care nici nu apucă să lucreze. Nu știu cum se poate ajunge la un echilibru.
Aș mai spune că e bine că în meseria asta problemele sunt puse pe masă, și că ele sunt cât de cât vizibile pentru toți care vor să urmeze această carieră. Așa ai șansa să te pregătești pentru tot ce se poate întâmpla. Știi cu cine te lupți din start.
Respect foarte mult oamenii care nu renunță și încearcă cu mult efort să facă ceva de la zero.
O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
D.D.: Comentator sportiv sau detectiv.
O.B.: Ce te atrage la film și ce te atrage la teatru?
D.D.: De fiecare dată lucrul care mă atrage cel mai mult este povestea. Modul și unghiul din care e spusă povestea. Și în cazul în care sunt spectator și în cazul în care joc. Nici nu-mi place să fac o diferență dintre film și teatru. Cred că doar mijloacele de exprimare sunt puțin diferite. În teatru e ceva ce numim moment, se întâmplă acum, acolo, cu oamenii ăia, noi nu alegem oamenii care vor fi în public. Părerea mea este că multe lucruri depind de conexiunea dintre public și actori, dacă vom face clic și dacă acea magie se va întâmpla. E ca în tenis, mingea e la noi, avem serviciul, publicul face returul și începe jocul. Uneori mingea nu trece fileul, și poți să încerci orice dar nu se va întâmpla. Probabil că acesta este cel mai rău sentiment pentru un actor. Dar, pe de altă parte, când se întâmplă schimbul acesta, este cel mai bun sentiment din lume.
Filmul are puterile sale care sunt puțin diferite. Spontaneitatea și subtilitatea pe care o poți arăta în fața camerei este ceva ce nu vei putea face niciodată în teatru. O gamă largă de lucruri din care poți alege mijloace care îți vor servi pentru rol. Și de aceea filmul este magie de alt fel. Și acolo lucrurile fie se întâmplă, fie nu se întâmplă. Identic ca la teatru, cu excepția faptului că nu ai un public cu care să interacționezi. Dar acolo poți ajunge la ceva ce este mult, mult, mult mai intim, mai personal, mai tandru, mai fragil, mai subtil.
O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
D.D.: Carte: Jucătorul de F.M. Dostoievski pentru că aici am descoperit pentru prima dată lumea lui Dostoievski.
Film: Underground în regia lui Emir Kusturica pentru că e autentic.
Melodie: Priča o Vasi Ladačkom - Đorđe Balašević. Pentru că e despre viață, dorințe și decizii.
O.B.: Ce faci când nu ești artist? Ai și hobby-uri care nu au legătură cu arta?
D.D.: Îmi place să mă uit la seriale, episod după episod, dar nu pot să le urmăresc tot timpul. Am nevoie de un anumit tip de concentrare pe care, atunci când lucrez, îl folosesc pentru munca mea. Când am timp joc tenis și baschet. Prin actorie încerci tot felul de lucruri, deci nu am un hobby anume, dar îmi place să experimentez. Mersul pe jos este ceva ce mă relaxează în ultimul timp. Este ideal dacă poate fi de-a lungul râului sau prin pădure.
O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2024? Ce așteptări ai de la această competiție?
D.D.: Când am intrat la facultate, unul dintre primele lucruri despre care am auzit era Gala HOP pentru că în vara respectivă cineva din Timișoara a participat. Atunci am început să urmăresc fiecare ediție și mi-am pus acest țel să ajung și eu acolo. Mi-ar plăcea să am curaj, să învăț de la ceilalți, să nu mă gândesc că este o competiție, ci doar să mă bucur și să fiu recunoscător pentru această ocazie.
O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2024 (Identitatea actorului autentic - amprenta unicității sale) pentru tine și pentru artiștii de azi?
D.D.: Îmi place că la Gala HOP în fiecare an se schimbă tema. Se propune ceva nou, ceva diferit. Tema acestei ediții este foarte relevantă pentru că te provoacă să te întorci la baza actoriei, la "miez". Te pune să fii sincer cu tine. Să nu minți. Să dai o parte din tine. Să simți că te costă. Este o provocare.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.
(foto: Sebastian Enos)