Studii: Facultatea de Arte, specializarea Artele Spectacolului, actorie, Universitatea "Ovidius" Constanța, 2022 (licență) // Facultatea de Arte, specializarea Arta Actorului de Music-hall, Universitatea "Ovidius" Constanța, 2024 (master)
Participă la Gala HOP 2024, la secțiunea Individual cu momentul Firul Ariadnei (text propriu cu inserții din filmul Pearl, 2022, regizat de Ti West) - textul se poate citi pe LiterNet aici.
Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Andra Colidiuc: Eu mă văd ca o impostoare. Toți în jurul meu mă "îmbălsămează" cu laude, dar mereu mi se par nemeritate. E un lucru cu care mă lupt de ceva timp. Sunt destul de dură și exigentă cu mine - ceea ce, în meseria noastră e un lucru bun - dar totul trebuie făcut cu măsură.
O.B.: A fost vreun moment în copilăria ta în care se putea prevesti că vei ajunge artist?
A.C.: În nici un caz. Îmi plăcea să pictez când eram mică pentru că sora mea mai mare picta. Îmi plăcea să dansez pentru că ei îi plăcea să danseze... și tot așa. Am și ajuns la colegiul de arte din Constanța la secția de pictură în clasele V-VIII. Am dat examen și am intrat la liceu, iar clasa a IX-a am făcut-o la specializarea design tehnic. Atunci mi-am spus că arta nu e de mine, că nu mă văd trăind din artă, așa că m-am mutat la un liceu cu profil teoretic. Planul meu era să dau la Academia de poliție, la pompieri. Am renunțat pentru că nu voiam să stau blocată în cămin 4 ani. Am renunțat și la drept pentru că nu voiam să stau să tocesc 4 ani... Noroc cu mama care m-a încurajat (mai mult forțat) să fac cursuri de actorie în liceu pentru că eram prea timidă și timorată și nu reușeam să îmi fac prieteni. Profesorul de acolo mi-a spus că e ceva de capul meu și că ar trebui să încerc. Așa am ajuns aici.
O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
A.C.: De actorie nu poți să te desprinzi. În fiecare moment al zilei poți să vezi ceva interesant care te poate inspira pentru un rol, care te poate ajuta în creația personajului. Iar, pentru că tu ca actor desfășori constant o muncă de detectiv, apare un fel de dedublare. Într-o zi nu prea însorită când mă certam cu partenerul meu, acesta a avut o reacție care mi-a atras atenția: și-a încruntat sprâncenele și a șoptit "Și ce...?" cu cel mai blând ton, cu toate că discuția era cât se poate de serioasă până în momentul acela. Eu m-am topit instant și micul monstru (creierul de actor) a zis "EVRIKA!" Mi-am soluționat o scenă mai dificilă dintr-un spectacol la care lucram și cearta s-a încheiat. Toate bune și frumoase, nu? Eu nu m-am simțit tocmai în regulă. Din nou, cearta noastră era cât se poate de serioasă și ținea de viitorul relației noastre și cu toate astea eu mă gândeam în același timp la scena problematică și personajul meu. Oare nu trebuia să fiu 100% implicată în discuție? Oare de fapt nu-mi păsa?... și tot felul de astfel de gânduri parazitare. Sunt convinsă că nu sunt singura cu o astfel de experiență, dar nu am ajuns încă la o concluzie, nu pot spune dacă mă ajută sau mă încurcă actoria în viață. Poate lucrurile astea fac parte din exuberanța artistului - pe ideea că inspirația te lovește în cele mai neașteptate momente... it is what it is.
O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
A.C.: Am făcut gimnastică când eram mică și pentru foarte mult timp am trăit cu convingerea că performanța se face cu bătaie, cu sânge, sacrificii și suferință. Nu mai sunt de acord cu asta. Performanța se face prin muncă, perseverența și puțin noroc. Partea bună este că acum pot să lucrez și într-un mediu toxic fără să îmi las afectat echilibrul mental sau emoțional. Ideal pentru mine este un colectiv care lucrează, indiferent de disensiuni, spre scopul final împreună. Îmi plac discuțiile foarte mult. Ador să stau la povești cu regizorul și colegii despre piesă / proiect, personaje, relațiile dintre ele. Sunt genul de actor care procesează totul în primul rând cerebral, inclusiv emoția. Mai întâi trebuie să mi-o explic ca să o pot simți.
O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
A.C.: Apropo de ce scriam mai sus. Gândesc prea mult! Repetam pentru monodrama Scrisoarea unei necunoscute (dramatizare după nuvela Scrisoare de la o necunoscută de Stefan Zweig), mai aveam două zile până la premieră și prima jumătate nu avea ritm, nu avea viață, nu avea nimic, deși textul era învățat, mișcarea executată corect... era doar tehnic. Seara după repetiție am rămas cu regizorul și am început să ne certăm (ceartă e mult spus, dar să zicem că aveam o discuție mai aprinsă). Eu încercam să înțeleg ce vrea de la mine punând tot felul de întrebări, iar el îmi spunea să tac și să fac. "Ce?!" "Ce ai de făcut." "PĂI CE AM DE FĂCUT?" "Tu știi ce ai de făcut." Pe cât de aprinsă eram eu, pe atât de calm era el. Deja simțeam că m-am teleportat într-un film Karate Kid în care protagonistul încă neinițiat se ceartă cu maestrul care îi explică calm, vorbind în clișee, despre sensul vieții și misiunea lui. A doua zi, la ultima repetiție, eram mai confuză ca în prima zi de viață. Nu aveam nici o scăpare așa că (iertați-mi exprimarea neacademică) mi-am băgat picioarele și am început să fac orice prostie mi-a venit prin cap. Între timp regizorul striga de pe margine: "AȘA, ANDRUȘCA! ASTA E!" Victorie? Câteodată trebuie doar să te lași în voia personajului, a situației în care se află și să lași sentimentele care apar să iasă la suprafață cu curaj.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
A.C.: Am rezonat foarte bine cu metoda Chubbuck și de acolo am învățat și am păstrat, pe lângă multe altele, obiceiul de a analiza textul amănunțit. Asta presupune o documentare intensă în ceea ce privește contextul istoric al piesei, al momentului în care a fost scrisă piesa, viața autorului, statutul personajului în context etc. În mare parte e același proces: învață textul ca pe Tatăl nostru, conștientizează situația, construiește cu regizorul, luptă-te cu obstacolele și alte clișee teatrale. Dar un lucru pe care îl fac special de fiecare dată, la fiecare personaj, îmi fac un playlist, un fel de soundtrack pentru povestea personajului. Muzica este cel mai ușor mediu prin care mă pot transporta cu totul într-o poveste, iar emoțiile și sentimentele vin mai ușor.
O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
A.C.: Nu am un singur personaj care să fi rămas cu mine. Toate sunt la fel. Le car după mine. Nici unul nu ocupă un loc mai special decât celelalte. Din fiecare am avut ceva de învățat atât pe plan profesional cât și pe plan personal.
O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
A.C.: Ca orice actor îmi doresc provocări, îmi doresc să ies din zona mea de confort și îmi doresc să adun cât mai multă experiență. Un lucru foarte important pentru mine când vine vorba de lucrul în echipă este profesionalismul. Indiferent de ce se întâmplă în culise, pe scenă și la repetiții cu toții trebuie să tragem împreună pentru scopul final, pentru spectacol. Nu cred în roluri mici, nu cred în actori prea mari sau prea mici pentru un anume rol și nu cred că viața personală are ce căuta la repetiții. Dacă într-adevăr există un motiv pentru care nu poți duce până la capăt un proiect, cred că trebuie să știi când să te retragi fără scandal.
O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
A.C.: La început da. Dar asta nu este strict aplicabil meseriei de actor, nimeni nu poate duce un trai decent din minimul pe economie și majoritatea oamenilor nu o duc prea bine pe plan financiar în contextul actual. Asta e o altă discuție care nu are legătură cu subiectul de față. Revenind la actorie, este adevărat că e greu să ajungi la un anume nivel financiar, dar nu cred că este imposibil să trăiești doar din actorie. La început trebuie să faci foarte multe sacrificii dacă nu ai un suport financiar din partea familiei.
O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
A.C.: Mi-ar fi plăcut să fiu pompier. Nu am un motiv anume sau vreun complex al salvatorului / eroului. În liceu eram foarte confuză în ceea ce privea viitorul meu și m-am gândit că Academia de poliție mi-ar fi asigurat un trai stabil. Nu voiam la poliție pentru că tatăl meu a fost polițist și am văzut ce înseamnă. Nu era de mine. Sincer, chiar nu știu unde aș fi ajuns sau ce aș fi făcut. Nu aveam un scop sau o direcție clară. Acum am.
O.B.: Ce te atrage la film și ce te atrage la teatru?
A.C.: Am asistat și am luat parte la o grămadă de discuții pe marginea subiectului film vs teatru. În mare parte e același lucru, dar nu chiar. Contextul este altul. E tot viață. Ca actor trebuie să fie tot viață instantanee, comprimată, tot acum, în momentul prezent. Mi-e frică de film, sau mai bine zis, mi-a fost frică. Când mă uitam înapoi pe filmare mi se strepezea ficatul în mine: eram de neprivit. Dar am continuat să învăț, să mă perfecționez. Iar la master, la cursurile de film am avut parte de două profesoare care m-au luminat. La un examen pur și simplu am simțit că cineva a aprins un chibrit. De fapt, e atât de simplu. Asta mă atrage la ambele. Mă chinuiam atât de mult și la teatru și la film, dar de fapt... e simplu. E viață. Nu pot să explic. E unul din adevărurile pe care oricât de mult încerci să le simți, să le afli, nu vei înțelege nimic. Până într-o zi când se aprinde o mică lumină. De acolo începe cu adevărat munca, să faci din chibritul acela un far pe care să-l controlezi cum și când vrei tu.
O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
A.C.: Carte: No longer human de Osamu Dazai - Există pasaje care, cuvânt cu cuvânt, au făcut sau încă fac parte din monologul meu interior. E adevărat că nu s-a mai inventat nimic nou de la grecii antici încoace.
Film: Pride and Prejudice, Joe Wright - pentru că sunt o romantică incurabilă care visează în clișee și revăd acest film oricând am nevoie de o pauză, my comfort movie.
Melodie: Abbey - Mitski - Am o melodie preferată diferită în fiecare zi, depinde de starea în care mă aflu. Eu nu merg nici până la magazin fără să-mi pun căștile în urechi. Cu toate acestea, Mitski, din punctul meu de vedere complet neavizat, este un creator complet. Aspir la puterea ei creatoare. Melodia respectivă rezonează cu partea aia din mine pe care încerc să o ascund și de care îmi este frică mereu, o parte disperat de obsedantă care nu-mi dă pace.
O.B.: Ce faci când nu ești artist? Ai și hobby-uri care nu au legătură cu arta?
A.C.: Îmi place să inventez povești ca să treacă timpul mai repede. Nu le-am scris niciodată și nici nu sunt destul de interesante să fie puse pe hârtie.
O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2024? Ce așteptări ai de la această competiție?
A.C.: Profa! A venit într-o zi la curs și ne-a zis mie și colegelor mele: "Participați la Gala HOP. Nu accept să nu participați." Inițial nu am luat-o în serios. Anul acesta am terminat masterul și eram foarte ocupate cu ultima sesiune, lucrarea de disertație, spectacolul de final. Nu credeam că o să avem timp să ne pregătim și pentru Gala HOP. Dar când vrei, găsești o modalitate să le faci pe toate. Nu m-aș fi așteptat niciodată să trec de preselecție. Scopul meu era să fac un moment corect și să am experiența asta competitivă, care până acum mi-a lipsit. Mai departe îmi doresc să învăț cât mai mult, mai ales că avem oportunitatea de a lucra cu atâția oameni consacrați în domeniul lor.
O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2024 (Identitatea actorului autentic - amprenta unicității sale) pentru tine și pentru artiștii de azi?
A.C.: Am tot auzit că trăim în era regizorului, că există un cult al regizorului. În scurta mea experiență de până acum, nu am întâlnit așa ceva. Cu fiecare regizor am lucrat ca într-o echipă. Eu ca actor am creat în contextul pe care mi l-a oferit creatorul-regizor. Nu am simțit pentru nici o secundă că există o ierarhie sau ca unul din noi e mai important decât celălalt. Este și normal ca regizorul să își asume o poziție de lider. Cu toate acestea, mă bucur că putem vorbi de amprenta unicității sale, de dimensiunea actorului-creator.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.
(Foto: Cătălin Bodea)