A fost angajată la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, a jucat în filme și seriale tv, a co-prezentat și o emisiune. Face parte din fenomenul Ideo Ideis (Festivalul de Teatru Tânăr, Alexandria) de 17 ani. Ce completează portretul robot al Sabinei este rolul de nestăvilită călătoare în jurul lumii. LiterNet găzduiește aici o mică parte din poveștile ei de călătorie care încep în Europa și continuă în Africa, Asia, America Centrală, de Sud și de Nord.
Vanessa Buga: Mulți dintre cei care au trecut prin Ideo Ideis de-a lungul anilor spun că această experiență i-a schimbat, că a fost un catalizator pentru viața lor ulterioară, profesională sau personală, indiferent de traseul pe care l-au ales ulterior. Care a fost prima ta întâlnire cu Ideo Ideis și cum a fost ea?
Sabina Brândușe: Prima mea întâlnire cu Ideo a ajuns la vârsta multora dintre participanții cu care lucrez în timpul festivalului: 17 ani. Am un amestec de stupoare și bucurie la gândul acesta, conștientizând că este cea mai lungă relație profesională a mea. Se întâmpla în 2008, la un an după ce am absolvit Facultatea de Teatru și nu știam încă nimic despre el. Era abia la a treia ediție, ce e drept, și nici eu nu mai eram la vârsta adolescenței... pentru a fi în target.
Ideo mi-a schimbat și mie viața, da. În primii ani, mai ales, era parte activă din preocupările și gândurile mele zilnice. Eram trainer, făceam parte și din echipa de organizare, cu unii dintre colegii din festival mă vedeam des și în alte contexte, atât profesionale, cât și sociale.
De fapt, cred că mai degrabă mi-a umplut viața, mi-a îmbogățit-o. Prin intermediul Asociației T.E.T. Alexandria, care produce și festivalul, am făcut parte din tot soiul de proiecte: am jucat într-unul dintre primele mele spectacole de teatru profesionist, am ținut ateliere pentru copiii angajaților unor corporații, am participat la două Youth Exchage-uri, în Italia și Franța (alături de alți colegi din echipa de organizatori), am susținut ateliere de teatru pentru copii și adolescenți din medii defavorizate... Iar în ultimii ani am fost atât trainer, cât și mentor în cadrul Capsulelor de teatru, a Laboratorului de teatru și a Taberei de teatru. Pe scurt, am avut ocazia să cunosc multă lume, să acumulez experiență și să merg mai adânc cu procesul de (auto)cunoaștere grație acestor contexte de întâlnire.
V.B.: Ideo Ideis este un festival care îi face pe mulți să se întoarcă an de an la Alexandria, fie ca participant, voluntar, trainer sau spectator. Pe tine ce te determină să revii în festival?
S.B.: Nu pot să nu încep cu faptul că anul acesta, 2024, m-a determinat să vin la Ideo provocarea de a lucra pentru prima dată cu coordonatorii trupelor participante. Adulți. Le pregătisem un atelier de trei zile pe care l-am numit "Atelier de stârnit coordonatorii." Îmi propusesem să îi port către zona de explorare personală, pentru ca de acolo să virăm către explorarea rolului de coordonator. Și, încă din clipa în care am pășit în sală, am realizat că am în fața mea nu opt actori, dintre care o fostă participantă, și o profesoară, ci nouă oameni. Nouă oameni care nu doar că și-au dat acordul să pătrundă / pătrundem împreună în spațiul lor emoțional, ci s-au arătat deschiși, curajoși, vulnerabili, asumați și responsabili.
Dacă aș putea da timpul înapoi până la adolescența mea, aș vrea să îi am în preajmă pe acești formatori și susținători de visuri. Pentru că au tot ce au nevoie pentru a-i sprijini pe adolescenți să se uite cu mai multă încredere și blândețe la ei înșiși și la viitorul care li se întinde înainte. Pfu, m-a cuprins iar emoția întâlnirii lor! Așa... Dincolo de partea de training și de susținere a atelierelor de teatru, care mă sprijină anual să îmi regăsesc sensul, mă determină să revin la Ideo entuziasmul de a fi parte din acest univers care se recreează an de an. Și dorința de a rămâne conectată la ce se întâmplă, la generațiile care vin și pe care îmi place să le văd cum cresc, cum evoluează. În felul acesta simt că mă revitalizez și eu profesional. Mă mai aduce înapoi și plăcerea de a fi spectator la un maraton de evenimente și spectacole pe care nu am ocazia sau timpul necesar să le văd în altă parte. Iar în acest fel, simt că mă ancorez la ce se mai întâmplă nou în domeniul meu de activitate. Mă bucur mult să văd proiecte care aduc împreună actori consacrați și actori debutanți, care în anii precedenți erau participanți la Ideo Ideis și abia îndrăzneau să viseze că vor ajunge să intre la o facultate de profil, nu mai zic să împartă atât de repede scena cu personalități din domeniu pe care le privesc cu admirație.
Pentru mine, acest aspect este un reper al continuității, al faptului că Ideo este o rampă de lansare, un prilej de a fi văzut și de a ajunge să fi parte din domeniul artistic de timpuriu. Sunt tot mai mulți cei și cele care au fost cooptați în filme, de exemplu, încă din timpul liceului, datorită participării la Ideo. Iar acest lucru se datorează faptului că la fiecare ediție vin să vadă spectacolele liceenilor directori de casting care îi invită apoi să se înscrie în baza lor de date ori chiar să dea imediat o probă pentru un rol.
Și nu în ultimul rând, mă aduce la festival pofta de socializare, nevoia de a reîntâlni persoane dragi și de a cunoaște oameni noi. Nu știu dacă doar pe mine mă încearcă senzația că trăiesc într-o bulă și că mă înconjor de aceiași oameni, cert este că am constant căutarea de a-mi lărgi atomul social. Mă ajut astfel să îmi lărgesc orizontul de cunoaștere și de înțelegere. Și să fiu mai bine cu mine, să sparg monotonia și să ies din capcana însingurării care mă absoarbe uneori.
V.B.: Cum s-au schimbat motivele participării și așteptările tale de-a lungul celor 17 ediții Ideo?
S.B.: S-au schimbat considerabil. Dacă la început am venit din curiozitate la Ideo și mânată de provocarea de a face ceva nou, pe parcurs, înțelegând ce impact au atelierele asupra participanților, am venit mânată de dorința de a-mi aduce în continuare contribuția la dezvoltarea tinerei generații. Pe măsură ce am adunat tot mai multe ediții în calitate de trainer, mi s-a aprofundat și înțelegerea faptului că este nevoie să știu și să fac mai mult. Adolescenții de astăzi au acces la mult mai multe informații decât aveau cei cu care am lucrat la primele ediții, de pildă, iar acest fapt le adâncește căutările și îi face, totodată, mai greu de stimulat sau menținut atenți.
Din acest considerent, am continuat să studiez și să mă formez profesional. Pentru a ține pasul cu ei și nevoile lor. Am simțit la un moment dat că nu îmi mai erau suficiente cursurile de pedagogie făcute, setul de activități și jocuri adunate în cei patru ani de facultate, workshop-urile la care am participat, intuiția sau experiența acumulată ca actriță.
Drept urmare, sunt o permanentă studentă. Fac cursuri peste cursuri și școli peste școli pentru a mă actualiza, pentru a înțelege transformările care vin odată cu tinerele generații și a mă adapta atât lor, cât și timpurilor. O fac atât pentru ei, cât și pentru mine. Vreau să îmi țin mintea trează și sănătoasă.
Cât privește așteptările, m-am educat să le mențin cât se poate de jos. În felul acesta mi se ridică direct proporțional nivelul de curiozitate și prezență, nu rămân agățată în niște proiecții care m-ar împiedica să am parte de interacțiuni autentice și de contexte de învățare.
V.B.: De-a lungul anilor petrecuți în festival, am luat parte la mai multe ateliere de teatru tânăr. Am văzut astfel că se fac mai puțin exerciții de actorie propriu-zisă și mai mult exerciții pentru pregătire scenică (adică exerciții de concentrare, atenție, spirit de echipă, care să servească unei ulterioare dinamici scenice). Cum îi ajută aceste exerciții pe tinerii care nu vor fi actori?
S.B.: Mirarea aceasta am avut-o și eu când am intrat la facultate. În primul semestru al anului întâi, doar asta am făcut: peste șase luni de jocuri și joculețe, cum le numeam pe atunci. Într-un sens minimizator căci nu le cuprindeam pe de-a-ntregul sensul și scopul. Acestea sunt, de fapt, activități menite să ne pregătească, să ne facă conștienți, să ne încălzească fizic, psihic și emoțional pentru ceea ce urmează să facem când ajungem la scenă. Căutarea, descoperirea, înțelegerea și interpretarea unui rol ar avea mult mai puțină consistență fără acest tip de antrenament. Prin activitățile de încălzire, ne ascuțim simțurile, ne stimulăm atenția, spontaneitatea și creativitatea, ne acordăm interiorul cu exteriorul și pe noi cu ceilalți colegi, respectiv cu spațiul din jurul nostru. Și nu doar atât: ne mai oferă și șansa de a ne pune în diverse situații, de a proba mai multe posibilități, de a găsi soluții care nu se aflau până atunci în zona noastră conștientă. Iar în acest mod, ne creștem nivelul de deschidere, de disponibilitate și receptivitate. Ne modelăm și flexibilizăm. Corpul, mintea, emoțiile, înțelegerea, nivelul de toleranță și empatie. De asemenea, activitățile de acest gen sunt utile oricui, fie că persoana este sau nu implicată în proiecte artistice. De ce spun asta? Pentru că dezvoltarea capacității de observare și autoobservare, de comunicare emoțională, de ascultare, de conștientizare (a sinelui, a celorlalți și a mediului înconjurător), de funcționare sau lucru în cadrul unui grup/echipe, de concentrare și memorare folosesc oricărei ființe umane, indiferent de vârstă, gen, rasă, clasă, preocupări etc. Amplifică abilitatea de a avea relații mai bune, mai sănătoase, atât cu sine însuși/însăși, cât și cu ceilalți. Fie că vorbim de cele familiale, romantice, de prietenie sau de lucru.
V.B.: M-a fascinat dintotdeauna să privesc cum Ideo Ideis își pune amprenta diferit în viața fiecărui om implicat și uneori chiar îi ajută pe aceștia să își descopere vocația - artistică sau nu. Pe tine te-a influențat festivalul în deciziile tale de-a lungul anilor?
S.B.: Am văzut și eu de-a lungul timpului schimbări mare care au survenit în mentalitatea, comportamentul, parcursul participanților la Ideo. Atât la cei adolescenți, cât și la coordonatorii lor adulți. Pe mine era tardiv să mă influențeze Ideo să apuc drumul actoriei, dat fiind că eram deja absolventă când am luat prima dată parte la festival. Însă a avut un aport semnificativ în luarea deciziei de a mă forma și ca terapeut prin artă. Reiterez faptul că după experiența unui șir de ediții, am realizat că informațiile și experiența nu îmi mai erau suficiente pentru a face o diferență în parcursul adolescenților. Și am decis atunci să mai urmez cursurile unui masterat, de Terapie prin Teatru și Artele Spectacolului, tot la U.N.A.T.C.
Iar acolo s-a urnit un bulgăre de zăpadă: am descoperit Psihodrama Clasică, o metodă psihoterapeutică de grup care s-a pliat perfect pe nevoia mea de a merge mai departe cu procesul de autocunoaștere și dezvoltare personală. Așa am ajuns să încep în paralel această formare de patru ani, pe care tocmai am încheiat-o, care stă și la baza atelierelor pe care le susțin.
Și pentru că lucrurile converg unele din altele, la Psihodramă am aflat de formarea în Desen Oniric, pe care o închei acum, în septembrie 2024, după doi ani de practică și îndrăgostire de metodă, am mai făcut și cursuri de Coaching și Programare Neuro-Lingvistică și tot așa.
Odată pornită pe acest drum, recunosc că îmi este greu să mă opresc. Sunt o fire curioasă și dornică de cunoaștere. Tot ce descopăr și experimentez eu mai întâi, îmi este de folos ulterior și în lucrul cu oamenii. Mă ajută să îi însoțesc cu o înțelegere aprofundată și un grad de empatie crescut. Nu doar la Ideo sau numai cu adolescenții, ci și cu adulții, la Studioul de teatru și art-terapie "Interior by Sabina Brândușe", unde facilitez sesiuni individuale, de cuplu și de grup.
Așa se face că, lucrând cu mine și cu clienți de diferite vârste, și văzând rezultatele, am ajuns să îi ghidez și pe participanții de la Ideo să își întoarcă atenția și grija mai întâi asupra lor înșiși, pentru ca apoi să poată sta și în relație cu ceilalți.
Sunt de părere că doar ajungând să putem sta cu noi înșine / însene, observându-ne emoțiile, gândurile și comportamentul, înțelegând ce simțim și de ce (re)acționăm într-un anumit fel, putem face o schimbare în lumea noastră internă, în viețile noastre, în societate.
Inclusiv din acest motiv spun că pentru mine fiecare întâlnire sau atelier este o nouă ocazie să mai aflu ceva despre mine și despre ceilalți. Ne suntem oglindă unii altora. Și da, acesta este un alt aspect asupra căruia îi invit pe participanți să își direcționeze atenția, cu atât mai mult în clipele în care se ivește în ei sau între ei o stare de conflict. Pentru că acestea sunt prilejuri de conștientizare și creștere. Închizând paranteza, Ideo și-a pus puternic amprenta asupra felului în care am ajuns să comunic și relaționez, oferindu-mi șansa să mă văd în sutele, poate miile de oameni pe care le-am avut în jur de-a lungul acestor 17 ediții. Eram închisă, speriată, guvernată de teama de a vorbi pentru a nu fi ignorată sau a mă face de râs. Asemenea multora dintre adolescenții pe care i-am întâlnit.
V.B.: Am admirat întotdeauna de pe margine viața celor care urcă pe scenă. Mi se pare grea, dar și plină de proiecte care trec dincolo de rutina unui serviciu de la 9 la 17. Te rog să îmi spui despre trei dintre lucrurile pe care le-ai făcut în prima jumătate a anului 2024 și încă un lucru important încă în pregătire pentru lunile care urmează din 2024.
S.B.: Eu am relație aproape sănătoasă cu rutina, o sparg atât de des că nici nu apucăm să ne întâlnim. Ba chiar îi duc adesea dorul. Revenind. Anul acesta continui să joc și să particip la festivaluri cu spectacolul de teatru independent Crocodil, după textul Elisei Wilk (publicat pe LiterNet aici), regizat de draga mea dragă colegă de facultate, Lorena Zăbrăuțanu, în Brașov. Este singurul spectacol pe care îl am momentan și în care îmi face bine să joc, cu atât mai mult aflând că se regăsesc în el adolescenții, părinții și profesorii care vin să îl vadă. Să se vadă pe ei înșiși/ele însele ca într-o oglindă. Căci este dureros de actual și de real. Le așază spectatorilor în față o ecografie a trăirilor care ne încercă, ne-au încercat sau or să ne încerce pe noi toți la un moment dat.
Pe lângă asta, după cum spuneam mai sus, susțin ateliere de explorare personală prin artă și psihodramă. În București. Și, nu în ultimul rând, călătoresc. Sunt o călătoare pasională, atât în lumea largă, cât și în cea interioară. Caut să descopăr părți din mine peste tot pe unde merg, punându-mă în tot felul de situații și contexte. Iar viața mă tratează cu generozitate din acest punct de vedere, mă poartă mult prin lume. De fapt, stând să mă gândesc, călătoriile reprezintă activitatea mea principală, constantă și consecventă. Am ajuns până acum în 89 țări.
Spectacole și filme nu am adunat încă într-un număr la fel de mare, dar sper să continue să vină. Le fac oricând loc. Dincolo de aparențe, nu m-am retras din domeniul artistic odată cu demisia de la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, ci am luat doar o pauză căreia i-am pus capăt odată cu spectacolul Crocodil. Și am făcut bine, mi-am dat timp să îmi reevaluez pasiunea, dorința și motivația de a face actorie. Din timp în timp, consider sănătos acest tip de autoevaluare pe toate planurile care ne compun viața. Așadar, asta fac pe scenă și în afara ei azi. Orice ține de (auto)cunoaștere. Din asta îmi trag seva. Iar în pregătire am o călătorie în Bolivia în curând, o serie de ateliere art-terapeutice, o primă reprezentație a spectacolului Crocodil în București și scrierea lucrării de licență pentru formarea în Psihodramă.
V.B.: Dacă privești în urmă către anii în care tu erai la primele experiențe în festivalul Ideo Ideis, cum ți se pare că s-a schimbat atmosfera de la Ideo Ideis? Ce s-a câștigat, ce s-a pierdut?
S.B.: Atmosfera s-a schimbat, cum era și firesc, odată cu apariția unor noi generații de adolescenți, a unui grup nou de organizatori, de traineri (apropiați de vârsta, înțelegerea și frământările lor), a renunțării la ideea de concurs, inițiativă pe care o aplaud îndelung... A înlocuirii juriului cu mentori, profesioniști din domeniul artistic care au aplecarea de a-i asculta și de a le insufla conceptul de creștere personală... Festivalul s-a metamorfozat într-o tabără de autodescoperire și dezvoltare a abilităților, după părerea mea. Și, automat, s-au produs modificări și în ceea ce privește atmosfera evenimentului. Mai mult, observ că post pandemie s-a mai diluat energia lor bombastică, dar și că au câștigat o preocupare pentru zona emoțională și starea de bine, de sănătate psihică și emoțională. Dacă înainte se întâmpla să aud mai des că au făcut vreo grozăvie, tipică vârstei, de altfel, acum îi percep ca fiind mai conștienți, mai asumați, mai responsabili. Poate puțin prea mult, dacă mă uit la apăsările și îngrijorările lor. Am încredere însă că știu să își ia din această perioadă a adolescenței și din festival, indiferent de cum transpare atmosfera, exact ce au nevoie: o doză de fun și rebeliune, una de socializare și apartenență, una de descoperire și susținere, una de creativitate și curaj și una dublă de libertate de exprimare.
V.B.: Mai am o ultimă întrebare despre trecutul și prezentul IdeoIdeis. Se vorbește mult că tinerii din ziua de azi nu mai sunt la fel ca tinerii din ziua de ieri. Ce unește și ce deosebește generațiile noi de tineri participanți la Ideo Ideis de generația ta?
S.B.: Ce bine că nu sunt (exact) la fel! Este un indice al schimbării, al evoluției.
Ar fi îngrijorător dacă nu ar exista diferențe între generația de adolescenți de azi și cea din care am făcut eu parte. Căci am mai mult decât dublul vârstei lor.:)
Cu toate acestea, cu siguranță unește generația mea de a lor felul în care simțim. Paleta de emoții este aceeași, iar pasiuni, iubiri, dorințe și visuri legate de un viitor împlinit am avut și avem toți, indiferent de anul nașterii. Totodată, cred că ne mai unește nevoia de a fi văzuți, apreciați și acceptați, dorința de a aparține unui grup și de a avea reușite (atât pe plan personal, cât și profesional), precum și frica de necunoscut, de viitor. Pe care noi, adulții, le-o hrănim celor mai tineri până la saturație nevalidându-le potențialul și aptitudinile, neavând încredere în ei. Lucru total neschimbat, din păcate. Ne așteptăm la schimbări, dar nu le susținem, nu le producem. Ne punem de-a curmezișul, criticăm, respingem, invalidăm. Tot din frică.
Dacă ne uităm la istoricul nostru, fiecare la al său, vedem că am avut și noi un adult în preajmă, sau mai mulți, fie că era un părinte, un profesor, o rudă sau un vecin, care ne sufoca cu frica lui asupra nereușitei noastre. Și am dat-o mai departe când tot ce ne doream în trecut era ca cineva să ne înțeleagă, să ne asculte, să ne ia în brațe, să ne dea aripi. Să ne dea voie să încercăm, să experimentăm, chiar să greșim, în loc să se aștepte de la noi să facem ca ei pentru că așa consideră că e bine. Sau să nu facem cum au făcut ei pentru că se va întâmpla cutare lucru. Dacă în copilărie și adolescență nu le permitem să experimenteze, să exploreze, vor deveni adulți anxioși, închiși, incapabili să ia decizii. Bineînțeles, cu limite și reguli. Nici o scăpare totală de sub control nu (le) este benefică. Ce ne deosebește? Pe lângă nivelul de energie, aplombul, entuziasmul și încrederea că totul este posibil, pe care noi, adulții, cum este și firesc, le-am mai pierdut, este faptul că ei vorbesc despre ce simt, despre ce trăiesc și îi macină. Lor nu li se mai poate închide gura cum ni se închidea nouă, ei își împărtășesc emoțiile, durerile și fricile, aflând din multiple surse că este spre binele și sănătatea lor să le elibereze. Însă, indiferent de ce ne deosebește, eu simt că ne leagă un cerc invizibil format pe jumătate din nostalgia noastră privind la ei și jumătate din nerăbdarea lor de a ajunge mari, sau chiar asemenea unora dintre noi. Ne văd pe toți prinși într-o roată a timpului, cu privirea îndreptată când înainte, când înapoi. Ce bine ar fi însă, ca dincolo de aceste perspective utile uneori, să ne trăim fiecare prezentul, să nu-l lăsăm să devină din frică trecut sau viitor! A, acum cred că am prins înțelesul atmosferei de magie care se recreează an de an: La Ideo, fiecare dintre noi își trăiește prezentul.