Cea dintâi trupa a fost Pink Freud formată din tineri din Alexandria și Roșiorii de Vede în urma capsulelor Ideo Ideis cu un spectacol intitulat Cum poate ceva atât de greșit să mă facă atât de fericită? (o întrebare bună, recunosc). Spre surprinderea mea, a fost un text închegat, în pofida faptului că l-au scris - sub coordonarea Sabinei Balan - singure (căci este o trupa alcătuită exclusiv din fete) și că au lucrat per total 10 zile la spectacol ca un tot unitar. Este un text reprezentativ experienței de adolescent (imposibil de generalizat, dar vag universală printre frânturi) despre negarea normelor sociale și despre acceptarea ta în formă primordială. Fetele pun la îndoială pe un fond plin de dinamism și deloc static normele la care s-a convenit colectiv, care încearcă să uniformizeze în numele unui adevăr absolut, dar care, prin definiție, nu ar putea funcționa vreodată. Cum ar fi conceptul că dacă te faci actor (sau non-inginer / medic / avocat) o să ajungi să mănânci de pe jos și alte stereotipuri corozive de aceeași natură. Spectacolul mai abordează și existența divinității, felul în care ne raportăm la lume în ambele cazuri și clasica criză de identitate adolescentină (dar departe de clișee).
În aceeași zi (6 august 2024, în ziua a 5-a de festival) a jucat și trupa Aici din Constanța, cu spectacolul Labirintul după un text de James Dasher. Spectacolul este făcut pe baza unei dramatizări a cărților și filmelor Maze Runner, o încercare ambițioasă cu o producție mare și pretențioasă, scenografie amplă și proiecții video. Este despre un grup de tineri care ajung prin circumstanțe misterioase într-o pădure izolată de civilizație printr-un zid și un labirint. Zidul e granița absolută între tabăra lor și primejdia labirintului în care numai câțiva oameni competenți pot să între. E cam ca în Harap Alb după mine, numai că în loc de Spân, ai niște creaturi de proporții hiperbolice care te ucid, și în loc de Împăratul Roș, ai un virus neidentificabil (care te ucide, bineînțeles). După niște serii (puțin haotice) de evenimente, personajele află la final că sunt cobaii unor experimente pentru ca o cercetătoare să găsească leacul virusului. Ce se întâmplă la final cred că puteți intui deja (o ucid pe doctoriță, duh). Alegerea trupei din Constanța e riscantă, textul nu a fost din start pretabil pentru dramatizare, căci e practic imposibil să încapsulezi 4 cărți în 70 de minute (sau 90 de minute, în varianta extinsă pe care trupa Aici o joacă acolo unde programarea permite spectacole mai lungi). Însă actorii au fost foarte bine orchestrați și spectacolul a fost meticulos coregrafiat în scenele de luptă care au fost plăcut vizuale. Cu atât mai impresionat e cu cât au fost 25 de oameni pe mica scenă a Centrului Multifuncțional pentru Tineret. Una peste alta, chiar dacă mi-ar fi plăcut să pătrund mai mult în universul lăuntric al fiecărui personaj, spectacolul m-a ținut în priză și nu m-a plictisit (și probabil asta și-a și propus).
Ziua de 7 august 2024 a adus încă două spectacole-matineu, primul fiind Gânduri de sfârșitul lumii al trupei The Voice of Teenagers din Sibiu. Spectacolul prezintă parcursul unei clase de la începutul clasei a 9-a până la sfârșitul liceului și este un text scris de Raluca Cîrciumaru care a rezonat mult cu mine. Într-o oră parcă am retrăit tot liceul (și mai ales clasa a 9-a) încă o dată, cu toate aspectele conexe, de la început, când toți încercam ba să ne găsim propria identitate, ba să ne integrăm într-un grup uniform și omogen, goana după așa-zisă popularitate, stângăcia primelor zile, discuțiile de pe grupul de whatsapp al clasei (cu greșelile gramaticale și de ortografie de rigoare), balul bobocilor și sentimentul că s-a sfârșit lumea dacă ai pierdut, încercarea de a bârfi fără să pară că bârfești și conversațiile regizate în capul tău ca să îți păstrezi imaginea care crezi că o să te facă mai plăcut. Fiecare detaliu a făcut spectacolul să fie veridic și cât se poate de real, fără artificii regizorale sau tehnice (textul e oricum un pilon suficient de puternic cât să facă spectacolul să stea în picioare). La sfârșit îi vedem pe liceeni în clasa a 12-a, cu robele și tocile de la absolvire, schimbați, mai închegați, privind în urmă (scenă cu care am atins și eu epicentrul nostalgiei mele). A avut și umor (atât cât trebuie), un comic bine livrat, dar cel mai important e că a reușit să trezească ceva în oameni. Iar dacă în sală au existat măcar încă cinci oameni ca mine (și sigur au fost mult mai mulți), care s-au regăsit în spectacol și care au surâs melancolic oglindindu-se în el, înseamnă că și-a atins scopul. Bravo!
Dimineața s-a încheiat cu spectacolul Nepoți, bunici și asociații de Alexandru Gorghe (piesă de citit aici) al trupei Prazul și necazul din Craiova. Este un spectacol pururea nostalgic despre relații de familie, legături pierdute și contemplarea unei morți inevitabile (însă nu într-o cheie melodramatică). Mi-a plăcut felul în care a fost abordat monologul despre scrisoarea pe care o fată nu i-a putut-o înmâna niciodată bunicii sale sau finalul despre cum bunicii noștri sunt niște făpturi care trebuie prețuite sub orice chip. Căci dacă noi privim viața ca pe un bun care ni se cuvinte, ca pe o sursă de lumina necontenită, ei nu mai au același privilegiu. Este o temă grea, abordată frumos, emoționant dar nu clișeic, cu tente umoristice pe alocuri, care se termină foarte organic și curat cu o montare video cu bunici (ai celor din trupă, presupun), care ne dau sfaturi despre cum să fim bunici la rândul nostru atunci când are să ne vină vremea, un fel de tutorial despre cum să transmitem un legacy al bunicimii, dacă vreți.
Ziua de 8 august 2024 a fost cea mai încărcată dramatic cu 4 spectacole de teatru tânăr. Primul a fost Profu' de religie al trupei Ad Hoc din Pitești, după piesa Mihaelei Mihailov. Începe cu o discuție în clasă, la ora de religie, despre adevăr. Adevărul este o chestiune care a devenit proprie naturii sale, în legătură cu care suntem condiționați, aproape. Însă întâi cred că ar fi propice da ne adresăm singura întrebare care își merită întâietatea, adică ce este adevărul. Cred că este o întrebare pe care toată lumea ar trebui să și o pună. Adevărul tuturor este și adevărul meu? Ce face un lucru să fie adevărat, așa cum înțelegem noi noțiunea? Care a fost momentul crucial în care am găsit cu toții de cuviință că ceva este adevărat? Toate aceste întrebări care constituie prefața analizei mele au sens în contextul spectacolului. Intriga se declanșează când o fată îi mărturisește colegei sale că profesorul lor de religie a atins-o pe genunchi. O roagă să îi spună dirigintelui ce a văzut, însă ei îi e rușine. Pentru că, cumva, e sigură că e rușinos să spui că ți s-a întâmplat așa ceva, ca și când ar fi o stigma asupra fetei, ca și când victima nu ar fi fost o victimă iar ea nu ar fi fost doar un martor ocular. Ca și când amândouă împărtășesc vina. Ajunge (după o serie de rugăminți mai mult sau mai puțin șantajiste) să o susțină în această mărturie, iar asta declanșează, bineînțeles, un scandal de proporții. Intervine televiziunea, intervin părinții, se dau testimoniale de la ambele părți, iar fata devine acum nesigură cu privire la ce s-a întâmplat. Ceilalți îi spun că e adevărat, ea se întreabă dacă adevărul celorlalți e și adevărul ei. Iată că ajungem din nou la motivul central al spectacolului, care se sfârșește printr-o simetrie magistrală. Fiindcă adevărul va fi întotdeauna supus la subiectivitatea sinelui, iar noi nu vom putea niciodată să judecăm corect ceva din care facem parte. Și îmi place că spectacolul e jucat în cheia asta, că îți servește fragmente de informație și te lasă să îți tragi singur concluziile.
În aceeași dimineață s-a jucat și Hai să jucăm șotron pe un teren minat de Diana Roman, al trupei Artwork din Iași. Ni se relevă direcția spectacolului de la început, numai că nu intrăm din prima în universul tematic. Tinerii vorbesc despre violență în jocuri și afinitatea pentru violență pe care o avem în noi, discurs care precedă o incursiune în istorie, în vremurile când oamenii și ar fi dorit să nu mai aibă de-a face cu ea, dar nu au putut. Aici mă refer la război, desigur. Experiența războiului este cel mai înfiorător lucru în existență, iar imaginea glorioasă a eroului propovăduită de sonatele de vitejie nu oglindește adevărul câtuși de puțin. Mizeria, ziua de mâine mereu sub semnul întrebării, securea ce atârnă de un fir de ață deasupra capetelor fiecăruia, umbre rămase în spatele unor oameni cu care cu o zi în urmă îți împărțeai colțul de pâine alcătuiesc împreună experiența războiului. Sunt experiențe care, odată trăite, te izolează în viață și te desființează. Din perspectiva unei astfel de situații, aventura spirituală, exaltarea ideatică sau orice altă deznădejde cotidiană devin simple manifestări ale unei sensibilități exuberante căreia îi lipsește acea infinită seriozitate ce îl caracterizează pe acela care a intrat în probleme într-adevăr grave și periculoase. Orice există pe lumea asta se estompează în fundal și pălește în fața războiului. Și ca o ultima lovitură, spectacolul vorbește despre copiii prinși la mijloc, firavi, neprihăniți, care nu au nicio vagă înțelegere asupra situației, dar care suferă îngrozitor (cu toate că proiecțiile cu copiii din lagărele naziste mi s-au părut a bit too much). Spectacolul se încheie simetric, într-o notă ludică, cu copiii care se joacă, simbolic, Țară, țară vrem ostași.
După o pauză puțin mai lungă, au urmat și ultimele spectacole de teatru adolescent din ediția a nouăsprezecea. După-amiaza a fost deschisă de trupa TMF Junior din Brăila, cu spectacolul Bună seară, domnule Wilde! după un text de Eugen Mirea. Acesta a fost unul dintre cele mai ingenioase dintre momente pentru că a fost, de fapt, un musical (și recunosc că sunt fan al genului). O comedie ușoară de epocă, setată în Anglia secolului al nouăsprezecelea, stil Bridgerton, despre intrigile a două familii burgheze, în centrul cărora sunt două tinere care vor să se căsătorească, dar în calea cărora stau nimeni altele decât mamele lor. Se îndrăgostesc de doi bărbați care pretind să aibă același nume, fapt care duce la o confuzie comică, totul presărat cu cântece și coregrafii tipice dinamismului unui musical. Scenografia a fost simplă, dar nu simplistă, cu niște mese cochete în stilul celor de la cafenelele din Saint-Germain-des-Prés, prezență de efect, dar nu ostentativă. Situația se rezolvă în favoarea tuturor personajelor, iar noi primim o imagine de ansamblu a unei epoci delicat satirizate. Nu e mult de spus pentru că nu firul narativ în sine este nucleul aici, însă întreagă producție funcționează plăcut ca un tot unitar într-o comedie tematică suavă.
Spectacolul care a încheiat ediția 2024 a Ideo Ideis a fost Frecvență liberă al trupei Drama Club din Botoșani, inspirat de textul Tipografic Majuscul al Gianinei Cărbunariu. Probabil unul dintre cele mai grele spectacole, dacă nu cel mai greu. Spune povestea unui băiat pe nume Mugur Călinescu (care a învățat în același liceu cu tinerii din trupă) care, în perioada comunistă, a scris mesaje împotriva regimului pe pereții clădirilor. Însă a fost prins de securitate și supus unei anchete inumane preț de câteva luni. În timpul anchetelor îl obligau să bea o anumită cafea, iar după câteva astfel de anchete starea lui de sănătate s-a deteriorat considerabil. Tot în timpul ăsta i-au instalat microfoane în casă ca să îi supravegheze fiecare mișcare și să se asigure că s-a dezis pe deplin de concepțiile anti-comuniste. Oricum, investigarea sa a fost doar o formă fără fond, un capriciu al partidului ca să bage frica mai adânc în el și în familia lui, căci soarta nu i-a fost cruțată. A sfârșit prin a face leucemie și a muri la vârstă de 19 ani. Nu se știe cu certitudine dacă partidul l-a iradiat, dar tind să cred că lichidul misterios pe care era forțat să îl bea a avut o legătură. Iar omul ăsta, copilul ăsta, a murit ca un martir, în numele unui scop mai presus de noi și mai presus de viață. Jocul actoricesc e impecabil și merită un laudatio de toată frumusețea. O dramaturgie excelent scrisă și executată, dusă până la capăt (așa cum a fost menită) de niște elevi de liceu care de n-ar fi fost în contextul ăsta specific, m-ar fi păcălit, probabil, dacă l-ar fi vândut ca pe un spectacol de licență (sau chiar și profesionist, de ce nu?). Chapeau bas pentru text, pentru ei și pentru întreaga producție.