Să fie ăsta motivul pentru care, de fiecare dată când mă aflam în gară, mă uitam cu admirație la șine sau la casa de bilete, la tren sau la carnetul de elev? Acum că experiența s-a consumat, îmi dau seama că aveam dorința de-a da glas unui spectacol ce știam că ne va servi drept carte de vizită la Ideo, așadar ambiția de-a face pace cu CFR-ul se înăsprea!
Erau programate 10 zile de navetă la Roșiori de Vede, orașul în care s-a ținut în luna aprilie 2024, Capsula Ideo Ideis.
La Roșiori ne așteaptă o sală de teatru improvizată, cu scaune roșii de birou și mochetă de teren de golf (nu știu de ce, dar îmi aducea aminte de sala de festivități din filmul California Dreamin' (nesfârșit) al lui Cristian Nemescu).
Aici va repeta trupa Pink Freud, acest copilul împărțit în două de sabia lui Solomon (o parte la Alexandria, o parte la Roșiori), ce are o mamă progresistă, atipică, ce te poate educa cu privire la "the dark side of the moon" și încă o mamă mai excentrică, deosebit de școlită, ce recomandă tratamentul cu hipnoză în vederea vindecării isteriei.
Deși lucraserăm online timp de o lună la textul spectacolului Cum poate ceva atât de greșit să mă facă fericită?, făcându-ne stingherite cu mâna din diverse dreptunghiuri ornate cu frânturi de microunivers, taman atunci ne întâlneam pentru prima dată, tête-à-tête, în formula stabilită: 7 tinere, alături de Tania Drăghici (regizor), Alexandra Tofan (actriță), Mădălina Mihai (scenograf), ținând legătura telefonic cu Sabina Balan (dramaturg). De asemenea, Ana Fierăscu (director Capsule) și doamna coordonator Alina Savu, ne erau aproape și cu inima deschisă.
Prezentările fiind făcute, doresc a vă introduce sumarul celor 10 zile de lucru:
Primele zile au fost destinate închegării grupului și retușării frazelor ce nu corespundeau totalmente veridic cu mesajul textului.
Ziua patru a culminat cu începerea repetiției pe scenă.
Timpul ce a urmat a fost folosit pentru perfecționarea scenelor cu dialog și pentru potențarea dinamicii între personaje.
Spre final, am cizelat acolo unde mai era nevoie și am dat șnur după șnur.
Privind reflexiv la procesul de creație de la Roșiori, marchez cu asterisc faptul că toată tevatura căutării cheii de joc n-ar fi putut fi desferecată fără îndrumare și fără echipă!
Odată ce a început festivalul, timpul ni s-a dilatat, ducând un tur de forță cu programul: dimineața aveam atelier cu trainerul la cămin, după aceea luam prânzul în oraș, apoi plecam spre diferitele școli / licee unde se țineau atelierele de arte alăturate (în cazul meu, regie de teatru), reveneam la cină și terminam la CMT, cu creierul încins și cearcăne pe chip, având hainele pline de cute și mintea implicată în procesul de stocare a datelor de peste zi.
Cu toate acestea, nimeni nu își dorea să fie în altă parte!
Spectacolul Cum poate ceva atât de greșit să mă facă atât de fericită? ne-a oferit șansa să fim împreună pe scenă, ne-a pus la dispoziție, cu generozitate, momentul oportun pentru a ne spune povestea, pentru a isca în spectatori amestecul confuz de stări ce au echivalat cu manifestul căutării de sine al adolescentului (fie el revoltat, speriat, orgolios, nelămurit sau dimpotrivă expansiv, sincer, jovial).
Întâlnirea cu mentorul (noi, trupa Pink Freud, l-am avut alături pe Ștefan Lupu) a fost o sinceră bucurie. Câteva dintre noi îl cunoaștem pe Ștefan de la ediția #18 a festivalului, cea din 2023, și păstrasem legătura. (Îmi permit să iau cuvântul, în numele trupei și să mulțumesc pentru toată susținerea și ascultarea pe care ni le-a acordat, ținând să precizez următoarele: în mod paradoxal, uneori un întreg conglomerat de momente ce în aparență par "crème de la crème" de-a lungul festivalului, n-o să aibă nicicând efectul pe care îl are o discuție cu un om pe care îl stimezi și care te motivează să extragi cu penseta fiecare urmă de egotism ce te slutește moral.)
Drept încheiere, las spre lecturare istoria nașterii festivalului, acum repovestită de mine:
În urmă cu 19 ani, pentru Alexandria, teatrul era fară doar si poate numai un vis de oraș mare... se găzduiau cu porția spectacole la Casa de Cultură, iar în alte contexte, accesul la act artistic era aproape nul. Mereu și mereu existau aceleași scuze: "Nu e omul de aici dornic de cultură... nici nu sunt bani destui... lasă că tinerii o să plece la București..."
Angoasa socială în care se adâncea tânărul provincial nu părea să înceteze, însă paharul se umpluse! O revoluție culturală era pregătită. Un grup de tineri pasionați de teatru, săturați ca nu au unde, cu cine și cum să învețe, au căutat soluții. Apare Ideo Ideis!
Tic-tac, tic-tac... 19 ani mai târziu uite-ne pe noi, pe scena acelui festival promis.
Un grup de tineri la fel de săturați de normele sociale impuse ca și cei din legendă, deciși că e nevoie de o nouă revoluție culturală în Alexandria.