Studii: Facultatea de Teatru și Film, specializarea Artele Spectacolului - Actorie, clasa Camelia Curuțiu, Irina Wintze, Ciprian Scurtea, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca, 2024 (licență) Facultatea de Teatru și Film, Master Arta Teatrală, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca (master - în curs)
Participă la Gala HOP 2024, la secțiunea Individual cu momentul Lose yourself de Katherine Chandler.
Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Denisa Tudora: Mă văd ca pe un om - plin de defecte, dorințe, regrete, bucurii, dependențe și alte lucruri care-l fac să fie... Întreg. Înainte mă tot împiedicam de ideea unei "forme ideale" și refuzam să-mi recunosc foarte multe lucruri despre mine, ceea ce cred că e cel mai toxic lucru pe care-l poate face cineva față de propria-și persoană. Mă bucur că am ajuns aici. Și că acum am bucuria de a descoperi și de a accepta lucruri despre mine, fără să-mi fie frică de cum vor fi percepute - vorba aia "ăsta sunt eu".
Majoritatea oamenilor care mă cunosc știu chestia asta despre mine și cred că e cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla cuiva, anume să se simtă acceptat și înțeles așa cum e el. Pe de altă parte, nu de puține ori mi s-a spus că am o privire "tăioasă" care intimidează. Dar odată ce ajungi să mă cunoști, înțelegi că... asta e fața mea.
O.B.: A fost vreun moment în copilăria ta în care se putea prevesti că vei ajunge artist?
D.T.: Deloc. În copilărie fugeam de aparate foto / video ca de... Necuratul. La serbările de la grădiniță, mama îmi dădea cele mai frumoase rochițe, îmi făcea părul în toate felurile, arătam ca o păpușă. Dar mă simțeam atât de nefiresc să te costumezi ca să spui două poezii în fața oamenilor... Jokes on me. Am mai flirtat la un moment dat cu ideea asta când aveam în jur de 8-9 ani și eram înnebunită după Hannah Montana. Am fost la un concurs organizat de Disney Channel și trebuia să cânți una din piesele ei la preselecție. Eu, neștiind boabă de engleză dar fiind foarte sigură pe pasiunea mea pentru Hannah Montana, mi-am pus peruca în cap și am început să-i dau cu talent. La sfârșit, jurații m-au întrebat foarte sincer și pe bună dreptate în ce limbă am cântat. Acela a fost momentul în care am zis că eu nu voi mai urca pe scenă în viața mea... Jokes on me (din nou).
O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
D.T.: Păi au fost câteva ocazii în care am scăpat de niște amenzi simulând un mic atac de panică - glumesc. Sau?...
Nu, chiar glumesc, m-a ajutat printr-un lucru pe care-l prețuiesc atât de mult - prezența. Fiind overthinker de fel, obișnuiam să omit atâtea lucruri grozave din viață; era ca și cum mi-era frică să nu ratez ceva - paradoxal, știu - așa că disecam o situație sau o idee de 10 ori, din toate unghiurile. Ajungeam eventual să nu mai văd clar prezentul în care mă situam și trăiam într-o variantă aproape paralelă cu ce se întâmpla, de fapt. Yoga, mindfulness-ul, sala, nimic nu m-a adus în prezent ca actoria.
De încurcat, în schimb... Nu pot să mint, sunt momente în care-mi vine să mă las pentru că sufăr foarte tare că nu petrec atât de mult timp pe cât aș vrea cu părinții mei. De aproape 4 ani am petrecut considerabil mai mult timp în Cluj, la facultate sau la diverse proiecte, decât în București, și nu există moment în care să nu mă gândesc că a mai trecut o zi fără ei. Să nu mai zic, la zile de naștere e deja o tragedie. Dar e și drăguț într-un fel ciudat, am început să râdem de asta, iar atunci când ne reîntâlnim e și mai mare bucuria.
O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
D.T.: Sunt o persoană care are nevoie de foarte multă rigoare. Consider că actoria e o meserie în care implicarea, devotamentul și munca sunt cele mai importante lucruri. Nu pot să mă concentrez într-o atmosferă care nu e susținută de toată echipa, simt că nu e luată în serios munca pe care o facem și mă enervează ideea asta. Pentru mine, pauzele sunt pauze, iar atunci când ne întoarcem la lucru lăsăm glumele și comentariile și ne punem toată atenția în ce avem de făcut. Deci, consider că divagările sunt cele mai nocive într-un proces de lucru, că bine-nțeles, toată lumea are ceva de zis și dacă ne-am apuca toți să vorbim nu cred că ar fi foarte productiv.
O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
D.T.: Am menționat vag mai sus, când vorbeam despre prezență că datorită actoriei s-a produs schimbarea asta în mine. Știu exact când s-a făcut switch-ul, m-a și speriat. Construiam Efectul Lucifer și eram în timpul unei improvizații. Nu o să spun nici tema improvizației, nici ce s-a întâmplat acolo, cert e că ne-am dat toți delir. A fost minunat. La sfârșit l-am sunat pe un prieten, aproape plângând că nu înțelegeam ce tocmai s-a întâmplat, era ca și cum depășea ideile pe care mi le făcusem eu în cap despre ce înseamnă actoria, viața, depășea planul pe 5 ani foarte atent calculat de acasă. Și mi-a spus "Denisa, tu acolo ai prins un cal alb de picior!". N-am înțeles pe moment, eram prea confuză cu privire la ceea ce se întâmplase dar, cumva, de atunci a început să se lipească de mine acel "aici și acum".
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
D.T.: Citesc, învăț și știu ce vreau să spun. La care, bine-nțeles, se adaugă și viziunea regizorală, energia grupului, munca / lupta pe care o am cu propriile limite (asta e și cea mai tare parte, când apare ceva peste care aparent nu pot să trec). Uneori, îmi dă bătăi de cap pentru că realmente nu am somn până când nu găsesc o rezolvare, stau până la epuizare și dincolo de ea, dar nu mă las.
O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
D.T.: Sincer, nici nu știu să răspund la asta. Instinctul meu era să zic că n-a rămas niciunul. Sigur, mă gândesc mult la personaj atunci când sunt în procesul de lucru, îmi pun întrebări singură și răspund din perspectiva personajului, îi fac un istoric, urmăresc și trasez niște idei atunci când ele ajung să se conecteze, dar asta face parte din munca mea de cercetare, de descoperire a personajului. Din punctul acesta de vedere nu pot să zic că "un rol a rămas cu mine mult timp după ce l-am jucat".
Pe de cealaltă parte, nu suntem suma tuturor lucrurilor care ni s-au întâmplat? Am învățat ceva de la fiecare rol pe care l-am avut, asta am și căutat cumva. Și da, bine-nțeles că au rezonat și au rămas în mine câteva lucruri.
O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
D.T.: Încerc să fac tot ce e mai bun din ce primesc. Consider că un rol reușit e cel pe care îl faci cu drag, se vede clar când cineva muncește și "pune suflet" în ceea ce are de făcut și cred că asta e cel mai important, de fapt. Pentru că asta diferențiază un simplu rol de ceva care prinde viață pe scenă. Dar, într-adevăr, nu pot să intru într-un proiect fără să cred în el sau în ce are de spus. M-aș minți pe mine și nu mai pot să fac asta, trebuie să simt că am un motiv pentru care să stau acolo.
O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
D.T.: Bine că nu se moare de plictiseală.
O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
D.T.: Am bătut în lemn, nu vreau să știu.
O.B.: Ce te atrage la film și ce te atrage la teatru?
D.T.: La film mă atrage frumusețea micilor gesturi, priviri, stângăcii care sunt surprinse atât de meticulos. Filmele mele preferate sunt Tár (regia: Todd Field) și The Piano Teacher. Și Amour, tot al lui Haneke. E ceva ce mă atrage în acțiunea care se petrece lent, ceva ce-mi amintește de viața asta pe care o trăim toți, care nu e atât de specială, ba dimpotrivă e destul de banală de multe ori, devenind chiar un efort să o tot idealizezi.
La teatru, la fel.
O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
D.T.: Bun. Aleg:
1. Alberto Păduraru, Titlul este ultima problemă - ne-am văzut în Cluj chiar înainte să plec spre București, spre preselecții și mi-a dat cartea, a semnat-o frumos, mi-a furat și pixul. A fost unul din puținele lucruri care m-au ajutat să nu mă mai gândesc obsesiv la ce urma să fac ziua următoare. Am devorat-o în două ore. Maxim.
2. Anna von Hausswolff - The Mysterious Vanishing of Electra - Doar trebuie să mergi cu ea și înțelegi.
3. Persona - Ingmar Bergman. Bergman și Jung în același loc?
O.B.: Ce faci când nu ești artist? Ai și hobby-uri care nu au legătură cu arta?
D.T.: Hahah, normal, (cred că mai întâi ești om, și pe urmă artist), țin super mult la "hobby-urile" mele care sunt mai degrabă mici plăceri ale vieții. Merg cu bicicleta, beau o cafea la Sisters, sau la Apple Jacks, sau la Coffee Ink - am câteva locuri de suflet pentru fiecare oraș în care am stat ceva mai mult - după care îmi continui plimbarea; încerc să găsesc ceva nou de fiecare dată, chiar dacă am făcut același traseu de 10.000 de ori. Iau o carte de la primul anticariat pe care-l găsesc și mă pun lângă un lac să citesc și să mănânc o înghețată. Cum era vorba aia, "something old, something new, something borrowed, something blue".
O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2024? Ce așteptări ai de la această competiție?
D.T.: Mi-am dorit foarte tare să particip. Nu știu cum, de ce, și de unde a pornit, de regulă sunt foarte reticentă față de genul acesta de evenimente. Dar mi-am dorit foarte, foarte tare. Când mi-am văzut numele pe lista de câștigători ai preselecției am avut cea mai viscerală reacție, eram la repetiții și pur și simplu am ieșit din sală plângând și alergând ca o nebună. N-am nicio așteptare. Mă bucur doar că sunt aici. E ceva nou, ceva unic.
O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2024 (Identitatea actorului autentic - amprenta unicității sale) pentru tine și pentru artiștii de azi?
D.T.: Cred că e o temă care nu putea să vină la un moment mai potrivit. E nevoie de asta- de autenticitate, de sinceritate. Adică, eu personal, simt nevoia să văd asta în teatru. Și e atât de frumos când se întâmplă, parcă vezi o bucată din oamenii de pe scenă, și din tine totodată. E o întâlnire de care mă bucur de fiecare dată, ca și cum te-ai îndrăgosti timp de o oră, o oră jumătate, două de niște persoane despre care nu știi de fapt absolut nimic. La preselecții m-am pus pe numărul 23. Și pentru că am zis că e ziua mea de naștere, dar și pentru că voiam să stau să mai văd momentele celorlalți participanți/ colegi. Și așa de tare mi-au plăcut unele dintre ele că am zis că nu vreau să ratez ceva și am stat până la sfârșit.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.
(foto: Deak Adorjan - @adonnnn)