Studii: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" București, Specializarea Arta Actorului, clasa prof. univ. dr. Mihaela Sîrbu și lect. Univ. dr. Florin Grigoraș, promoție 2022 (licență) // Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Film, specializarea Artă Teatrală (Actorie), promoție 2024 (master)
Participă la Gala HOP 2024, la secțiunea Individual cu momentul Vlog Nou: Fetele adaptare după o serie de monoloage ale personajului Louis Lewanski din filmul La bête (2023), după un scenariu de Bertrand Bonello, Guillaume Bréaud și Benjamin Charbit.
Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Leo Chionac: Un simplu oltean, născut și crescut la țară, plin de speranță și optimism, care își urmează visul și se bucură de tot ceea ce a trăit până în prezent. Sunt o fire spontană și cu simțul umorului, lucru pe care încerc să-l transmit și oamenilor cu care mă înconjor. Nu îmi pasă prea tare de cum mă văd ceilalți. Țin cont de părerile celor apropiați și de oricine îmi dă un sfat care mă poate ajuta. Încerc să fiu sincer și să fiu deschis cu toți oamenii pe care îi întâlnesc, însă, de la un caz la altul, fiecare mă percepe așa cum dorește și mă bucur că lumea nu mă vede doar într-un anume fel.
O.B.: A fost vreun moment în copilăria ta în care se putea prevesti că vei ajunge artist?
L.C.: Eram la grădiniță și țin minte că doamna educatoare ne-a întrebat pe fiecare ce vrem să ne facem când vom fi mari. Pe mine mă speria întrebarea asta în copilărie și nu știam ce să răspund. Ca majoritatea băieților, voiam să mă fac fotbalist, dar în ziua respectivă nu am spus asta, pentru că aproape toți băieții au spus că vor să fie fotbaliști. Și eu nu voiam să răspund la fel, așa că nu știu de unde mi-a venit să spun că eu vreau să mă fac actor. Și din clasa I cred, împreună cu doamna director a căminului cultural de la noi din sat și cu mai mulți colegi de la școală, am început să organizăm diferite activități ce aveau ca scop dezvoltarea mediului artistic al comunei noastre. Încercam să reînviem tradiții populare care azi nu prea mai au loc. În fiecare an de 1 ianuarie mergeam cu plugușorul prin sat, puneam în scenă anumite piese de teatru sau scenete, eram chiar o trupă. Cu momentele pe care le lucram, mergeam la diferite concursuri de teatru ce se desfășurau în mediul rural în Olt, și faptul că luam diferite premii ne făcea să continuăm și să vrem mai mult. Cel puțin în cazul meu asta s-a întâmplat. Decizia finală a fost luată în clasa a VIII-a, când am avut de ales dacă să merg la pregătire, pentru că urma să dau admiterea la un liceu vocațional, sau să merg la un campionat de fotbal cu echipa școlii. Nu cred că mai e nevoie să explic ce am ales.
O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
L.C.: Până în clipa de față nu am avut niciun moment, cel puțin conștient, în care să realizez ca actoria m-a încurcat în viața de zi cu zi, ci din contră. Am învățat să fiu mult mai prezent la tot ce se întâmplă în jurul meu. Sunt mult mai atent la tot ce se petrece lângă mine, la oamenii pe lângă care trec, la situațiile la care asist, fie că sunt implicat direct sau doar simplu privitor. Încerc să înmagazinez cât mai mult din ceea ce văd și trăiesc în viața de zi cu zi, pentru a avea la ce să apelez atunci când lucrez la un personaj sau la un rol.
O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
L.C.: Pentru mine e foarte important ca, cel puțin atunci când vine vorba de colegii actori, să pornim de pe picior de egalitate. Poate la o primă privire acest lucru pare imposibil, dar nu cred că este așa. La începutul unui nou proiect mi-ar plăcea să cred că suntem toți egali, chiar dacă avem vârste diferite și experiență profesională diferită. Nimeni, în afară de regizor, nu știe nimic despre spectacol sau despre ce urmează să se întâmple. Și cred că toți ar trebui să acceptăm că nu știm, pentru că altfel nu am mai avea ce să învățăm. De ce am mai face meseria asta dacă pornim din start cu premisa că știm cum se face?
Un alt aspect important pentru mine este crearea unui mediu în care să mă simt în siguranță, să știu că dacă greșesc, ceea ce se poate întâmpla oricui, nu mă simt judecat. Să avem răbdare unii cu ceilalți, pentru că nu suntem la fel. Fiecare percepe lucrurile în ritmul său și evoluează diferit, ceea ce e perfect normal.
Mie nu îmi place să întârzii, iar pentru mine repetițiile care încep la ora stabilită sunt cele mai bune și benefice. Prefer să ajung cu jumătate de oră înainte, sau chiar mai mult, pentru a putea să mă pregătesc de repetiție, să fac tot ce e necesar ca la ora stabilită mintea, și mai ales corpul meu, să nu fie în altă parte. Mi-ar plăcea să cred că acest lucru se va normaliza într-o zi și nu va mai fi o excepție.
O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
L.C.: Nu cred că am o anumită întâmplare importantă, însă am realizat pe parcursul anilor că discuțiile de după sunt foarte importante în dezvoltarea noastră ca viitori artiști. Consider benefic pentru fiecare dintre noi să știe să primească un feedback și să nu se supere atunci când persoana din față, fie profesor sau regizor, nu-i spune ceea ce vrea să audă. De multe ori tindem să amestecăm profesionalul cu personalul, iar dacă nu primim un feedback pozitiv, avem impresia că persoana respectivă are ceva cu noi.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
L.C.: Depinde foarte mult de ce rol este vorba, pentru că nu am o rețetă standard pe care să o urmez. Dacă este ceva care este aproape de mine, apelez cât mai mult la experiența mea de viață și încerc să văd ce pot lua de acolo ca să aduc în lucrul la acel rol. În primul rând, învăț, citesc și analizez textul foarte bine, pentru a găsi cât mai multe informații relevante acolo. Dacă sunt lucruri cu care nu m-am confruntat și rolul nu îmi este deloc familiar sau nu am cunoștință despre ceea ce urmează să creez, apelez la alte surse. Mă uit la filme care abordează tema respectivă, citesc cărți sau articole pe aceeași temă, caut să trăiesc situații de viață care sunt cât mai asemănătoare. Sunt câteva aspecte ce rămân constante, dar pregătirea per total este o variabilă, care se schimbă de la caz la caz.
O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
L.C.: Nu am jucat atât de multe roluri încât să aleg unul care să mă fi marcat în așa măsură încât să spun că încă nu s-a desprins de mine. Însă fiecare creație de până acum, oricât de mică a fost, a reprezentat un pas important pentru ceea ce sunt eu azi din punct de vedere profesional. Ce pot să spun e că oricât de mult am jucat un spectacol, nu m-am plictisit niciodată de rolul pe care l-am avut pentru că niciodată nu l-am lăsat să moară.
O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
L.C.: Nu caut ceva anume în proiectele din care fac parte. Adică nu mă gândesc de acasă ce urmează să fac. Pur și simplu mă las surprins de ceea ce urmează să vină. Nu-mi fac așteptări, vreau doar să-mi fac meseria. În momentul de față, la început de drum, mi se pare mult mai important să joci, decât proiectul în care joci. Bine, asta nu presupune faptul că trebuie să accepți absolut orice proiect și să faci parte din el chiar dacă nu îți face plăcere. Nici nu mi se pare că ar trebui să ai acest lux la început, să alegi în ce să joci. Trebuie să treci și prin experiențe bune, și mai puțin bune, pentru a putea face distincția între ele. Dacă nu știu nimic despre echipa în care urmează să intru, caut să mă documentez, să văd felul în care lucrează, temele pe care le abordează, întreb, dacă am, cunoștințe care au mai lucrat cu acea echipă. Nu mă las influențat de ei, dar e bine să am o opinie a cuiva care a mai lucrat cu oamenii respectivi.
O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
L.C.: La început poate că trăiești mai greu, dar eu n-am văzut actori morți de foame până acum. Nu contest faptul că ar putea să fie mai bine plătită această meserie, dar nu e chiar atât de rău. Poate vorbesc în necunoștință de cauză, dar mie nu mi s-a întâmplat asta. Și ca în oricare alt domeniu, ca să reușești, trebuie să muncești. E nevoie să treacă niște ani până când ajungi să prinzi proiect după proiect și să "nu mori de foame". Sau e nevoie de noroc, nu știu. Eu, cum până acum nu prea l-am avut pe cel din urmă, o să aleg prima variantă. Oamenii mari nu s-au născut mari, ei au devenit așa după multă trudă.
O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
L.C.: Nu știu, și e ciudat că nu pot să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă nu dădeam la un liceu cu profil vocațional de arta actorului. Cel mai probabil, aș fi ales să merg la mate-info, pentru că asta era următoarea variantă, dar mai departe de asta nu pot să văd ce s-ar fi întâmplat.
O.B.: Ce te atrage la film și ce te atrage la teatru?
L.C.: Din punct de vedere al evoluției personajului, odată ce s-au terminat filmările, deși produsul cinematografic va trăi veșnic, personajul "moare". E cumva paradoxal ca ceva ce va rămâne mereu să fie "mort". La teatru, personajul începe să trăiască cu adevărat abia după ce repetițiile se termină și spectacolul este prezentat publicului. Abia atunci începe adevărata sa evoluție. La film, deși nu am avut prilejul să experimentez foarte mult, îmi place că totul e mult mai concentrat, pe când la teatru tind să cred că e un proces mult mai diluat, în sensul bun al cuvântului. Sunt două tipuri de "aici și acum" în care niciuna nu o exclude pe cealaltă.
O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
L.C.: Minunata lume nouă de Aldous Huxley - mi se pare minunat și în același timp îngrijorător cât de bine a putut să prevestească ceea ce urma să se întâmple. Deși societatea noastră nu e 100% ca cea descrisă acolo, mi se pare că asta se întâmplă, lucru ce mă pune pe gânduri.
Underground, regia: Emir Kusturica - a fost primul film al său pe care l-am văzut și mi-a atras atenția prin temele și subiectele pe care le abordează. Ulterior, am vizionat și alte filme de-ale lui, devenind unul dintre regizorii mei favoriți. Poate și datorită faptului că, într-o anumită măsură, atmosfera de realism magic pe care o creează în filmele sale mă face să mă gândesc la origini și la copilăria de la țară.
Mă bucur că am avut norocul să descopăr și să fiu și atras de muzică lăutărească, lucru pentru care îi sunt recunoscător tatălui meu. Ionel Tudorache e unul dintre primii artiștii pe care el mi i-a arătat, iar La Chilia-n Port e melodia pe care o ascultam aproape mereu când eram cu el în mașină.
O.B.: Ce faci când nu ești artist? Ai și hobby-uri care nu au legătură cu arta?
L.C.: Îmi place foarte mult să gătesc. Stând singur de la 14 ani a trebuit să învăț să mă descurc cumva, iar nevoia a devenit mai târziu o pasiune. Când nu sunt la repetiție, sunt în bucătărie, iar când nu sunt în bucătărie, sunt plecat în vacanțe. Îmi place foarte mult să călătoresc și să descopăr locuri noi. Îmi place să ies să mă plimb, indiferent că o fac în oraș sau în natură, mersul pe jos e una dintre activitățile mele preferate, pentru că mă liniștește și îmi dezvoltă orientarea în spațiu.
O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2024? Ce așteptări ai de la această competiție?
L.C.: Dorința de a cunoaște oameni noi, de a cunoaște alți colegi de breaslă și nu în ultimul rând tema, care, după cea din 2023, mi se pare una foarte bine venită. Cel mai probabil, dacă era altă temă, poate nu aș fi dorit să mă înscriu. Nu mi-am creat nicio așteptare, nu mă gândesc decât la experiența profesională pe care o pot acumula cu prilejul acestei gale și la întâlnirile de care o să am parte datorită ei. În teatru este vorba în primul rând de întâlnire, mai mult decât orice altceva. Vreau să mă bucur de această întâlnire pe care gala mi-a oferit-o.
O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2024 (Identitatea actorului autentic - amprenta unicității sale) pentru tine și pentru artiștii de azi?
L.C.: Mi se pare o temă destul de relevantă mai ales în societatea în care trăim, deoarece văd din ce în ce mai puțini oameni autentici. Le e teamă să fie unici pentru că nu se încadrează în anumite tipare sociale, ceea ce consider complet greșit. E o temă care te poate ajuta să te descoperi, ca viitor artist, să te accepți și să nu faci altceva decât să-ți dorești să fii cea mai bună variantă a ta.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.
L.C.: Merci mult de interviu!:)