Studii: Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" - București, Facultatea de Teatru, Specializarea Artele Spectacolului - Actorie, clasa Marius Gîlea, promoția 2023 (licență) // Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" - București, Facultatea de Teatru, Specializarea Artele Spectacolului - Actorie, clasa George Ivașcu (master)
Participă la Gala HOP 2024, la secțiunea Individual cu momentul More is less, creație proprie cu inserții din Richard al III-lea de William Shakespeare.
Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Bianca Marinescu: Pe una încă încerc să o descos, iar de cealaltă am fugit aproape toată viața. Dacă aș fi un spectacol, aș fi un veșnic work in progress, dar pe care nu mă feresc să îl scot la public. Profesorul de la facultate ar spune Julieta, iar eu l-aș contrazice, spunându-i că sunt o Lady Macbeth, până să înțeleg că una nu o exclude pe cealaltă. Am strâns câte o părticică din mine din tot ce mă înconjoară: din rolurile pe care le-am jucat, din cărți, din filme, din oamenii pe care îi iubesc, din oamenii pe care îi admir și multe alte experiențe, iar ceilalți cred că văd exact asta: un fel de vitraliu fără o formă exactă, pentru că în fiecare zi se mai adaugă câte o bucată. Și multă multă culoare.
O.B.: A fost vreun moment în copilăria ta în care se putea prevesti că vei ajunge artist?
B.M.: Cred că încă de la primele spectacole improvizate în sufragerie, la care toți musafirii părinților mei erau invitați / obligați să participe. Accesul în sală (sufrageria apartamentului în care am copilărit) îl făceam abia după ce mă asiguram că decorul (jucăriile mele și ce mai găseam prin camera mea) este la locul lui, cortina (un cearceaf agățat de o sfoară pentru întins rufe) este trasă și actrița (Bianca la vârsta de 7 ani) este pregătită. Producțiile erau cât se poate de serioase și implicau machiaj, coregrafie, costume, muzică, uneori și alți parteneri de scenă (prieteni din bloc) și ore serioase de repetiție (recital în duș, dans în fața televizorului, etc.). Însă, de departe, spectatorii pe care îi așteptam cu sufletul la gură de fiecare dată erau bunicii mei, care încă de pe-atunci, m-au tratat ca pe o viitoare actriță, fiind și primii oameni din viața mea care mi-au prevestit viitoarea carieră, fără vreo urmă de îndoială, chiar și atunci când cortina din sufragerie mai avea câte o pată de cafea, sau decorul se dărâma peste sărățelele musafirilor. Ei au fost cei care au știut și mi-ar fi plăcut să mă vadă acum, pe o scenă reală, cu un decor real, deși sunt convinsă că au loja lor specială la fiecare spectacol și un zâmbet de "ți-am spus noi".
O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
B.M.: Actoria este relația mea cea mai longevivă de până acum. Este o relație bazată pe dragoste și pasiune. Nu a fost dragoste la prima vedere, dar s-a strecurat treptat sub pielea mea. Îmi place să fac această paralelă cu o relație amoroasă, pentru că prezintă toate semnalmentele. Ne iubim cu ardoare, dar am avut multe divergențe de-a lungul anilor, pe care am muncit să le depășim tocmai din această mare iubire. Când am învățat să nu o mai cataloghez ca fiind principalul motiv pentru care eu respir și să nu o mai confund cu viața, am ieșit complet din etapa toxică a relației. Acum este un camarad de drum, care are o mare contribuție la cine sunt eu ca persoană în momentul acestui interviu, dar funcționăm ca două organisme cât se poate de vii, în același corp. Au fost multe momente în care actoria mi-a fost refugiu, obsesie, terapie, familie, altar, iubit toxic, prieten, etc. Acestea sunt și momentele care au sufocat cel mai tare organismul ăsta viu, în care relația a clacat sub greutatea atâtor așteptări și atribute. Nu credeam poveștile actorilor despre cum au ajuns să traverseze diverse momente absolut traumatice în viața lor de zi cu zi, iar ei să se gândească în momentele respective cum ar putea utiliza acea experiență în meserie. Până când am ajuns și eu față în față cu această capacitate a actoriei de a fi confundată cu viața. Pe cât de umană este actoria, pe atât de tare te poate dezumaniza.
O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
B.M.: Când am citit întrebarea, mi-a venit în minte ceva ce ne-a spus profesorul nostru în primul an de facultate referitor la ideea de echipă și comunitate: dacă un singur măr din fructieră este stricat, muștele vor veni oricum la toate. Cuvinte pe care le-am resimțit atât în anii de facultate ce au urmat, cât și în alte contexte, cu vârf și îndesat, aș putea spune. Pentru mine atmosfera ideală de lucru se creează în momentul în care simțul comunității este mai important decât simțul oportunității. Desigur, este foarte ușor de zis, destul de greu de aplicat, având în vedere că meseria noastră se clădește pe oportunități. Ce vreau să spun este că toți oamenii din echipa unui spectacol ar trebui să urmărească același scop: acela ca spectacolul să existe în forma lui cea mai bună, iar mai apoi să derive alte scopuri individuale. Da, cred că atmosfera ideală există atunci când toți vâslim la aceeași barcă, dar nu cu scopul de a arăta cât de bine știm fiecare să vâslim, ci cu scopul de a duce barca unde ne dorim.
O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
B.M.: Sunt acele momente care te fac să aprobi cu toată ființa generalități care, inițial, sunt doar niște cuvinte pe care le notezi în caietul de actorie la îndemnul profesorului, de tipul procesul, nu succesul. Un astfel de moment am trăit la repetițiile pentru spectacolul Peștii dorm?, primul meu one woman show și cea mai importantă lecție de viață și de actorie pe care am trăit-o până în prezent. În cadrul spectacolului, fiecare spectator primește o foaie pe spatele căreia trebuie să completeze propoziția "Cel mai mult mi-e dor de tine când...", urmând ca după ce au completat, să pună foile într-o cutie care rămâne la noi. Tania, regizoarea spectacolului, a decis ca acea cutie să rămână la fiecare spectacol aceeași și, deci, o utilizăm și în repetiții. La una dintre repetiții, când am deschis cutia, a fost pentru prima dată când foile de la spectacolul anterior rămăseseră înăuntru și m-am oprit pentru a citi ceea ce au scris oamenii. Atunci am realizat faptul că, literalmente, țin dorurile oamenilor în mână și că nu mai este doar o parte din spectacol. Eu și Tania am stat să citim cu ochii în lacrimi, pe jos, într-o sală din facultate, părți din sufletele spectatorilor pe care ei au ales să ni le înmâneze. A fost unul dintre momentele în care ne-am adus aminte de ce facem ceea ce facem.
O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
B.M.: Din momentul în care îmi este atribuit, indiferent de rol, îmi place să încep un proces de documentare meticulos cu privire la dramaturg, piesă, contextul istoric în care a fost scrisă etc. Apoi, încep lucrul propriu-zis la rol, acea fișă de personaj pe care suntem îndemnați să o facem în facultate la începutul procesului de lucru. Sunt niște pași pe care îi consider indispensabili în munca mea, fără de care rolul nu poate prinde contur. Ulterior, asimilând toate datele teoretice, umplu acest contur cu procesul viu de descoperire a universului interior al personajului, în timpul lucrului efectiv pe scenă. Pentru mine există un început clar al pregătirii, însă nu există niciun sfârșit. Este o muncă și o descoperire continuă, cu fiecare repetiție, cu fiecare spectacol.
O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
B.M.: Sunt convinsă că rolul Ellei din spectacolul Peștii dorm? va rămâne, așa cum am menționat și mai sus, una dintre cele mai mari lecții de viață și de actorie pentru mine. Ella este o fetiță de 10 ani, care și-a pierdut fratele bolnav de leucemie, în vârstă de 6 ani și, deși a traversat această tragedie, timp de o oră și puțin avem parte de o perspectiva cu totul și cu totul diferită asupra conceptului de moarte. Prin ochii unui copil, lumea capătă niște nuanțe demult pierdute de către noi, adulții. Lucrând la acest rol, mi-am reconstruit grila de valori, în acord cu lecțiile pe care le-am învățat de la Ella și de la perspectiva ei asupra vieții și asupra morții. Uneori este atât de bine să te lași să nu mai fi atât de... adult.
O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
B.M.: Caut întotdeauna oameni de la care să învăț, alături de care să cresc și să "furăm meserie" unii de la ceilalți. Cu mentalitatea potrivită, consider că poți reuși să faci acest lucru în orice echipă intri și că nu există experiențe de prisos, există doar experiențe.
O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
B.M.: Nu pot să spun că este în totalitate un mit, nici un adevăr absolut. Într-adevăr, segmentul cultural în România este primul care are de suferit la capitolul buget, finanțare, nu este o noutate, poate de aceea oamenii tind să aibă o perspectivă pesimistă în ceea ce privește o carieră artistică, nu doar în domeniul teatral. Este o perspectivă în care și noi ne putem pierde foarte ușor, când vedem situația în care se află tot domeniul cultural. Există plusuri și minusuri, ca în orice meserie și chiar dacă poate părea că balanța înclină spre minusurile existente, cum ar fi lipsa posturilor de angajare în teatre, sumele mici pe care le încasezi pe un spectacol din cauza faimoasei lipse de fonduri, dacă îți dorești cu adevărat să îți faci meseria, cauți orice portiță, orice oportunitate, sau ți-o creezi singur. Este un parcurs sinuos, mai ales la început de drum, dar nu mi se pare atât de departe de începutul oricărui drum în orice meserie ai alege. Cu multă muncă, dar, în special, răbdare, poți închide gurile rele și satisfacția este cu atât mai mare. Cum spune și Cehov: "Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să știi să îți porți crucea și să-ți păstrezi credința. Eu cred și sufăr mai puțin. Și când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață", nici de gurile rele...
O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
B.M.: Nu foarte multă lume știe faptul că m-am pregătit pentru medicină doi ani de zile. În liceu am optat pentru profilul de științe ale naturii, tocmai pentru pregătirea în acest sens. După doi ani în care m-am mințit, nu în totalitate, căci gândul de a fi o posibilă "doamna doctor" în viitor mi-a surâs într-o perioadă, însă gândul de a fi actriță pândea frumos din umbră încă din copilărie și a câștigat detașat după ce am asistat la prima repetiție a trupei de teatru din care am și făcut parte ulterior, moment în care meditațiile la biologie au fost înlocuite cu repetițiile. Sigur, nu am uitat că într-un timp am vrut să mă fac psiholog, psihiatru, medic legist, medic criminalist, m-a fascinat întotdeauna mintea umană și am ales meseria în care să o studiez zilnic îndeaproape și în care pot fi toate aceste lucruri și mai mult.
O.B.: Ce te atrage la film și ce te atrage la teatru?
B.M.: Teatrul pentru mine reprezintă cea mai desăvârșită formă de a trăi în prezent. Gândul că niciun spectacol nu poate fi perfect reprodus de la o seară la alta, pentru că tu ești altul de la o zi la alta și, deci, este un organism viu într-o schimbare perpetuă, este ceea ce îmi dă imboldul să urc pe scenă ca și cum ar fi pentru prima dată când o fac. Schimbul de energie dintre tine și public este unic de fiecare dată și îmi place să spun că spectacolele sunt ca amprentele degetelor, nu există două la fel. Pe când filmul este o amprentă în timp, o încapsulare a unei povești care va rămâne și poate fi revizitată oricând vei dori acest lucru. Dacă teatrul trăiește exclusiv în prezent, filmul înglobează trecutul, prezentul și viitorul. Amândouă mă atrag în mod egal și îmi doresc să am cât mai multe experiențe din ambele lumi.
O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
B.M.: Filmul la care mă întorc de fiecare dată când vreau să simt că trăiesc, sau să simt pur și simplu, este Good Will Hunting, deoarece lecțiile oferite de-a lungul filmului de personajul interpretat de Robin Williams într-un mod absolut fascinant pentru mine, legate de iubire, pierdere, viață, sunt unele pe care le-am asimilat în profunzime încă de la prima vizionare și mă provoacă de fiecare dată să îmi chestionez valorile și perspectivele.
Am o pasiune imensă pentru jurnale, autobiografii, pentru poveștile din spatele poveștilor și, de aceea, o carte care m-a marcat este O viață în scrisori care cuprinde corespondența lui Anton Pavlovici Cehov între anii 1879-1890 și 1891-1904. A fost o revelație să descopăr omul din spatele a ceea ce eu consider una dintre cele mai valoroase dramaturgii.
Nu pot să nu menționez o melodie dintr-un musical, teatrul muzical fiind marea mea pasiune în prezent, mai exact melodia Dear Theodosia din musicalul Hamilton, în care doi dintre cei mai importanți oameni din stat, centrați pe lupta pentru putere, vorbesc despre cum toată lupta politică și toată ierarhia valorilor și priorităților lor s-a schimbat în momentul în care și-au văzut copiii zâmbind. Este un moment de vulnerabilitate în care lupta pentru putere se schimbă în lupta pentru asigurarea unui viitor propriilor copii și plâng de fiecare dată când o ascult.
O.B.: Ce faci când nu ești artist? Ai și hobby-uri care nu au legătură cu arta?
B.M.: În ultimul timp am scris foarte mult. Scriam și înainte, în special poezii, dar acum, aproape în fiecare seara înainte să mă pun să dorm, deschid laptopul sau jurnalul și scriu orice îmi trece prin cap. Uneori iese sub formă de poezie, alteori sub formă de dicteu, sau chiar dialog. Am de gând să strâng într-un viitor apropiat tot ce am scris de-a lungul anilor și să pun cap la cap propriul jurnal. Totuși... am impresia că se încadrează tot la artist, așa că o să încerc să spun ceva care chiar nu are legătură cu arta. Conduc. Foarte mult. Este ca un hobby. Uneori conduc fără o destinație anume, este mediul meu safe în care să mă pot gândi, să mă pot relaxa.
O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2024? Ce așteptări ai de la această competiție?
B.M.: Nu o văd ca pe o competiție, ci ca pe o experiență, oricare ar fi rezultatul final, de aceea nici nu am așteptări. Poate doar de la mine, dar așteptări sănătoase. Să fac tot posibilul să fiu cea mai bună versiune a mea, așa cum încerc de fiecare dată când urc pe scenă. Urmăresc Gala HOP de foarte mulți ani și mereu mi-am imaginat momentul în care în sfârșit voi fi absolventă și voi putea participa, iar tema din 2024 mi-a oferit posibilitatea și libertatea să arăt oamenilor o parte din gândurile și din sufletul meu, într-un mod foarte... reprezentativ. Mai multe nu vă spun, vă las să descoperiți la Alba Iulia.
O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2024 (Identitatea actorului autentic - amprenta unicității sale) pentru tine și pentru artiștii de azi?
B.M.: Consider că trăim în era tehnologizării, a lucrului făcut pe repede înainte, a risipirii în foarte multe părți, deoarece există n posibilități care se desfășoară în fața ochilor tăi și la care ai acces doar cu un click, în era în care aparența dizolvă esența și, deci, mi se pare mai mult decât necesară o pauză de respiro, o reîntoarcere la esență, la autenticitate, la adevărul propriu și personal, care devine foarte ușor adevărul mulțimii, al "trendului". Chiar și în teatru există valuri, "forme noi", care vin și acaparează și deși noutatea poate fi ceva bun, o formă fără fond rămâne doar o formă. Uneori e bine să rămâi iar "gol" pe scenă, dezbrăcat de toate straturile de prejudecăți și de informație primită cu vârf și îndesat din toate părțile.
O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.