Cu câteva luni în urmă, descopeream în biblioteca Institutului Francez o carte despre teatru, pe care am citit-o aşa cum se citeşte literatura de bună calitate. Pe nerăsuflate şi cu regretul că am să ajung, totuşi, la ultima pagină. Sublinierile exclamative erau mărturia febrilă a altor colegi de meserie, impresionaţi, ca şi mine, de adevărurile simple, încărcate de o vibraţie înaltă. Declan Donnellan, autorul manualului de Reguli şi instrumente pentru jocul teatral şi unul dintre cei mai interesanţi regizori ai ultimelor decenii, a fondat în Anglia, împreună cu scenograful Nick Ormerod, compania Cheek by Jow", în 1981. Îi văzusem spectacolul Cum vă place cu distribuţie total masculină, în 1994, la prima ediţie a Festivalului "Shakespeare" de la Craiova, şi, printr-un prilej fericit, asistasem la premiera montării sale cu actori ruşi, Boris Godunov, la Paris, în 2001. Ambele reprezentaţii se defineau printr-un soi de inefabilă energie-oxigen transmisă ca prin tuburi invizibile direct centrilor nervoşi. La o distanţă apreciabilă de ani între cele două vizionări, se instalase totuşi aceeaşi senzaţie de regenerare, de revitalizare psiho-fizică.
Am considerat un privilegiu întâlnirea cu Declan Donnellan la workshop-ul organizat de Teatrul Naţional din Bucureşti şi ARCUB. Iar apariţia cărţii sale, Actorul şi ţinta - cu sprijinul British Council la editura UNITEXT, în traducerea Savianei Stănescu şi Ioanei Ieronim - un cadou important. Câteva exerciţii de încălzire şi atenţie transformă participanţii, actori tineri din mai toate teatrele bucureştene sau studenţi UNATC, într-un grup jucăuş de fiinţe eliberate. Donnellan mizează mult pe spaţiu, pe raportarea la un imediat / concret / vizibil. "Important e să fie viaţă, restul e frivol!". Întrebaţi care sunt principalele obstacole pe care le întâmpină atunci când pregătesc un rol, actorii dau răspunsurile ştiute: comunicarea cu ceilalţi parteneri, cu regizorul, textul în versuri sau frica de a nu se ridica la înălţimea aşteptărilor. "Perfecţionismul e o piedică. Problema e să fii humble. De ce nu-l putem vedea pe Dumnezeu? Pentru că nimeni nu se apleacă suficient". Două studente au pregătit scena dintre Olivia şi Viola (tema atelierului a fost Shakespeare) din A douăsprezecea noapte. Donnellan are un fel de ascultare caldă, orice încercare a actorului este primită cu atenţie, cu un respect tandru, chiar dacă ceea ce se întâmplă sub ochii tuturor nu este decât o schiţă stângace. Le dă ceea ce el numeşte un "mesaj". Cuvintele sună stupid, şi cu cât mai penibile îi vor părea actorului, cu atât el va căuta sprijin în altă parte. Împrejurul lui. "Nu! Sunt eu, eşti tu şi e spaţiul". De zeci de ori, până când fetele se debarasează de angoasa replicii, până când spaţiul începe să devină al lor, negaţia se încarcă energetic, iar eu şi tu capătă corp, se diferenţiază. "Text", strigă regizorul şi o pauză mică îşi face loc în fluxul de viaţă care se crease, poate pentru respiraţie sau poate din cauza eternei frici. "Asta e pauza de control!O faci pentru că nu eşti deschisă! Vanitatea ta te opreşte. Un mod de a intra în scenă este să te pierzi pe tine". Exerciţiul este menit să evidenţieze unul dintre blocajele pe care le poate suferi un actor în procesul de creaţie. În partea a doua, Cristi Iacob a făcut cunoştinţă cu "ţinta" spre care se îndreaptă monologul lui Jacques Melancolicul. Un alt mesaj, la fel de puţin poetic ca şi primul, a transformat interpretarea "interesantă" în atenţie la reacţiile partenerului de joc, o atenţie de cea mai pură calitate.
Cartea, structurată pe capitole purtând titlurile tuturor temerilor actoriceşti (nu ştiu ce să fac / cine sunt / cum ar trebui să mă mişc / ce ar trebui să simt / nu ştiu ce spun / ce joc), se axează asupra muncii invizibile din repetiţii, inspectează toate mecanismelor psihologice umane care împiedică viaţa să se manifeste pe scenă, descompune gheaţa clişeului în moleculele apei vii ale adevărului imaginar. Actorul şi ţinta demontează cu blândeţe, graţie şi modestie o serie de complexe, de angoase, descifrând complexitatea barierelor care se află la origine. Cunoscător rafinat al emoţiei, observator atent al principiilor naturale, Declan Donnellan compune o serie de reguli al căror scop este să ancoreze actorul într-un timp prezent cu dimensiune fantastică, creându-i mize şi sarcini duble (în viaţă există întotdeauna ceva de pierdut şi ceva de câştigat, iar un sentiment presupune întotdeauna şi contrariul său), eliberându-l de tot ce l-ar putea împiedica să existe natural. Fiindcă "actoria este un reflex, un mecanism al dezvoltării şi supravieţuirii. Acest instinct primitiv de a juca teatru, de a interpreta nu este o a doua natură, este chiar prima natură, aşadar nu poate fi învăţată precum chimia sau scufundările". La ultima pagină, ultima chingă din jurul inimii blestemate de vrăjitoarea nefastă a tuturor basmelor predate/învăţate/asimilate se preface în aură de talent. În fond, nu e decât o chestiune de viaţă.