Emanuel Pârvu (alături de Liviu Romanescu, directorul festivalului, ca moderator) a vorbit în principal despre ce înseamnă să fii actor. Având în vedere că sala era plină de participanții trupelor de teatru tânăr, mi se pare un subiect necesar de abordat pentru niște adolescenți aspiranți. A fi artist, cum zicea Emanuel Pârvu, este o chestiune de multe ori prost înțeleasă. Nu este (doar) o condiție proprie naturii tale, un lucru specific cu care doar exiști și care te face artist prin definiție. Mai pe românește, și lăsând filozofia de dragul polemicii la o parte, este muncă, tată. A mai vorbit despre cât de important este să ai un scop prestabilit care să dea un sens muncii (toate astea cu un dram de empatie față de cei care nu știu încă ce vor să facă sau de ce) și de câteva inside-uri ceva mai tehnice din industrie, însă mult dincolo de informațiile clișeice pe care le vezi sub formă de aforisme pe facebook la fiecare pas.
În a doua parte a serii a fost găzduită actrița și regizoarea Alina Șerban, într-o discuție alături de Sorina Ștefănescu. În timp ce Masterclassul lui Emanuel Pârvu a fost mai mult un fel de seminar tehnic, Seara povestitorilor cu Alina Șerban a avut dimensiuni mai profunde, mai sincere, mai organice. Alina este o femeie de etnie romă (și spun asta doar pentru că e relevant în contextul acestei povestiri) și prima româncă care a studiat la The Royal Academy of Dramatic Arts din Londra. A povestit parcursul ei deopotrivă academic și profesional, folosind o metodă introspectivă. A spus cum la vârstă de 14 ani locuia într o casă de chirpici și cum a pornit nu cu zero șanse, ci cu minus șanse. Mama ei a intrat la închisoare când era încă adolescență, iar tatăl ei a murit, așa că s-a mutat într-un centru pentru orfani. A intrat, totuși, la UNATC și în timpul facultății a primit o bursă să studieze la New York. A povestit cum în timpul facultății din România, studenții aveau de făcut o scenetă despre camera lor pentru care colegii săi aduceau lucruri din locuințele proprii. Cum ea n-avea o locuința proprie, n-avea lucruri proprii, n-avea nimic al ei. Dar știa, oarecum, că într-un viitor mai îndepărtat (sau nu) o să spună povestea oamenilor ca ea și că o să demonteze stereotipurile care atâta timp au rezumat-o într-un personaj unidimensional. Așa cum menționa Emanuel Pârvu: un scop puternic bate orice impediment. Pe mine m-a emoționat serios povestea ei, nu s-a sfiit să fie cât se poate de transparentă și asta se simțea. Există o diferența sesizabilă (chiar dacă poate nu atât de evidentă în unele cazuri) dintre cineva care vorbește sincer și cineva care doar aruncă niște cuvinte moralizatoare pentru că asta crede că va stoarce o lacrimă de la oameni. Iar povestea Alinei nu a avut nicio fărâmă exhibiționistă de dragul melodramei (un lucru care a devenit mult prea comun și care mă seacă de orice urmă de respect). Sunt sătulă de acele lamentouri pe diverse teme în jurul traumei (de obicei cu o ușoară tentă psihanalistă) ultra regizate și cliseice pe care unii au impresia că ni le pot servi fără niciun fel de scrupule. Alina Șerban, mai presus de statutul de actrița premiată, este un model pentru toți care își zic că viață e nedreaptă și pentru cei care știu că n-au altă alternativă. În notă asta s-a încheiat segmentul Alinei, urmând o proiecție a filmului său, Gipsy Queen.
Una peste alta, cred că fiecare persoană care a ocupat un scaun în sala Centrului Multifuncțional pentru tineret din Alexandria a fost câștigată în seara aceea, fie că va urma actoria sau nu.