Oameni amestecați: actori, regizori, spectatori, juriu, concurenți, organizatori, într-un furnicar stenic al bucuriei de a fi împreună în cele trei zile de concurs, de a privi și de a fi priviți, de a aplauda și de a fi aplaudați, de a întâlni și de a descoperi. Dar și într-o binevenită stare de eliberare după atenția concentrată din ultima săptămână: gata, s-a încheiat, au dat ce-au avut de dat, au împlinit ce-a fost de împlinit, acum juriul să cântărească, să hotărască, să aleagă. Greu. Instantanee: înlănțuiți, Luca și Alexandra sar și se sărută în același timp, Sorin închide o ușă întredeschisă și cere puțină intimitate. Du-te-vino și planuri pentru restul serii.
A treia zi de gală mi-a pus carne pe un gând destul de eteric până acum: corpurile actorilor sunt altfel decât ale noastre. Nu neapărat mai frumoase sau nu de o frumusețe care stă în standarde și criterii. Dincolo de estetic, corpurile actorilor nu sunt aspect, ci înfățișare, prezență la măsura ei deplină: iridescente, elastice, nervoase, corpuri precise care nu se tem să ocupe tot spațiul, să se arunce, să se răsucească, să se zdrobească fin de aerul și de planurile din jur, să-și exploreze posibilitățile până la niște limite pe care le împing mereu tot mai departe. Corpuri cu care posesorii lor știu că pot să facă orice, sau aproape orice. Și chiar fac. Limită care ne desparte mai mult decât marginea scenei sau convenția teatrală. Dar ne și apropie, magnetic.
Întârzii regretabil și mă strecor în sală tocmai la aplauzele de după primul grupaj de la Individual, proba la alegere. Cea lângă care găsesc rapid un loc îmi șoptește că tocmai am ratat cel mai reușit moment din toată gala și după, ezit să-l văd pe Facebook, dintr-o prețuire pentru efemerida care e teatrul. Și totuși, e HOP, concurenții sunt toți tineri, însuflețiți și poate că au dat tot ce au mai bun în pregătirea momentelor - cum să ratez așa ceva? Mă uit.
Începe Denisa Tudora cu Lose Yourself, un text după Katherine Chandler: o intrare ușor ezitantă, cu accente nevrotice - actrița a început să-și joace rolul, personajul a început să-și spună povestea, dar lăsându-i pe cei care o privesc să zăbovească un pic la frontiera dintre realitate și convenție. Povestea e a unei amăgiri sfârșite cu un abuz raportat la poliție, dar banalitatea tristă a cazului e spulberată de vocea care se destăinuie în ceea ce la final aflăm că e o ședință de terapie la șapte ani după cele întâmplate, răstimp în care în conștiință nu s-a schimbat nimic. Naivitate, vulnerabilitate, furie, derivă, vinovăție, regret, toate într-o tensiune în creștere, apoi în descreștere, ritmată cinic de un refren în ritm de hip-hop. Te absoarbe, chiar și privită pe un ecran.
Continuă Cătălina Romaneț, cu aceeași delicatețe precisă din Helena, pusă în valoare de minimalismul conceptului scenografic care îi lasă frâu liber pentru expresivitatea din corp, voce, mișcare, mimică, gest. Momentul se intitulează Liniște și e un text după Umami de Teodora Savu - tot o poveste despre pierdere, vulnerabilitate și durere, de data asta venită din trup: surzenia. Izolarea măruntă de ceilalți, respingerea, absurdul unei existențe desfășurate în tăcere, citind cuvintele pe buze, e pusă față în față cu gura de aer pe care o oferă, firesc și fără caz, un refugiu simplu și necondiționat. Partitura Cătălinei e plină de savoare și poartă semnătura unei actrițe mature, care știe să-și folosească atuurile și să le înlănțuie convingător, coerent, cursiv. Stop livestreaming.
Ajung așadar la începutul primului grupaj de la proba impusă. Andra Colidiuc e o Viola ca un desen diafan din linii largi, elansate, androgină și în același timp nespus de feminină, interșanjând suav straturile personajului. Mihai Mocanu aduce un element de noutate, puternic, în căința lui Claudius: Psalmul 50 rostit adâncit, cu fața la perete, și rugăciunea isihastă cu capul plecat, într-o neputință îngenuncheată, dezarmată, crâncenă de a crede în propria iertare. Bianca Archip e o Helena diafană, dar care pare să nu țâșnească din ea până la capăt. Bogdan Ifodi îl întruchipează desculț pe Shylock, recitativ, poate chiar puțin declamativ, după ce a repetat în curte până în ultima clipă și după un faux pas tehnic care poate că a bruiat canalizarea de energie.
Catinca Hanțiu e ultima Helena din gală, întunecată, dar și blând-luminoasă. Leonard Chionac e Shylock și e nervos. În Lady Macbeth, Daria Pentelie își canalizează vocea lichidă și își compune prezența diafană astfel încât o surprinde exact la granița dintre femeie și stihie, dintre uman și malefic, în pragul alegerii care i-a fost motiv și în Ibsen. Darie Doklean e un Macbeth scrâșnit.
Bianca Marinescu e Katarina în cheie de vampă, puternică și interpelatoare, curajoasă. Nicholas Bohor e un Hamlet etilizat și efeminat, în dialog cu un Yorick-bibelou pe care îl scoate dintr-o geantă de umăr și care tace sinistru și implacabil chiar și atunci când e stropit generos cu alcool. Ioana Cojocărescu e și ea Katarina, glisând între ironie și senzualitate. Iar Eduard Crucianu încheie HOP #27 la proba impusă, cu un Claudius zbicit, stors, învins - destul de credibil.
Proba la alegere de la Individual e un evantai pestriț nu în materie de chei de lectură pe care tinerii actori le dau unor partituri din repertoriul clasic, ci în materie de afinități, înclinații, preferințe ale lor ca persoane și ca individualități artistice, pe care le pun în act într-o căutare neîngrădită de a arăta cine sunt și poate, așa, de a afla ei înșiși. Din acest punct de vedere, cele două probe de la Individual se completează provocator în oferta și invitația pe care le-o lansează participanților sub semnul temei HOP #27, identitatea actorului autentic: o căutare de sine în libertatea rigorii și în rigoarea libertății, un exercițiu de elasticitate, de la a se plia pe limite date până la a-și defini propriile limite și a se plia pe ele, negociind între sine și rol.
Le iese. Gabriel Muncuș se abandonează și emană același magnetism straniu și alienant în Vreau să fiu vedetă!, după Apocalipsa gonflabilă de Saviana Stănescu, într-o comedie dark inflamabilă, captivantă, totală. Antonia Scutaru joacă răspicat în Botoșani, după Genul Acuzativ de Mimi Brănescu și în același timp se joacă cu identitatea și alteritatea, cu rolul în care intră energic și convingător, privindu-se pe sine de pe margine, critic, autoironic. Sorin Manea își declină hazul personal în forme nenumărate, iar în Telegrama, după Aldo Nicolaj, reușește să-i dea și o notă tragică, amară și, tocmai de aceea, cu atât mai amuzantă.
Alexandra Bob izbucnește în proba la alegere așa cum n-a izbucnit până la capăt în Julieta din proba impusă: Boala, text propriu cu inserții din O fetiță înfiorător de banală de Ioana Toloargă și Boala de Marin Sorescu. Stepul și baletul îi eliberează forța delicată și-i pun în lumină atuurile, rotunjind un joc care explorează o personalitate fragilă, prinsă între voință, influență, teamă și o schizoidie sugerată. Robert Brage se privește în Oglinda întinsă de textele Am avut o livadă de Yann Verburgh și Mii de scuze de Neil LaBute și se arată vulnerabil și impenetrabil, potolit și explodat, învins și puternic, negociind în dialogul cu o parteneră absentă tonurile din ambitusul atât de larg al umanului. Iar Ileana Ursu e un pescăruș după un text propriu cu inserții din Cehov, sau un cub omenesc cu un colț sfărâmat după Nichita Stănescu, ea în rolul ei într-un poem-manifest-dramatic marcat de ilaritate și forță, chiar dacă pe alocuri poate inegal.
La proba de film, încă douăsprezece reiterări ale scenariilor deja știute pe de rost. În primele secunde dintr-o proiecție, prin sală se fac pariuri șoptite: e ăla cu sicriul sau ăla cu bicicleta? Și totuși, chiar dacă monotonă în formă, în conținut rețeta nu se epuizează, ba chiar se diversifică și se îmbogățește cu partitura, prezența și cheia de interpretare a fiecărui candidat în parte. Actorul e coala albă pe care se scrie personajul, da, însă aici se vede și cum personajul în situație poate fi doar schița căreia actorul, cu personalitatea și bagajul său de idei, vine să-i apese contururile și, uneori, să i le schimbe cu totul. Șoptește sau strigă? Cum are impostația? Plânge înăuntru sau în afară? Se mișcă sau rămâne pe loc? Privește spre cameră doar la "Hai, nu începe și tu" sau puțin mai înainte? Tace între replici sau le înlănțuie? Când strigă la fereastră, cum strigă? Cu ce culoare particulară se umple unul și același desen de la un actor la altul? Cu ce găselniță o să ne mai surprindă? Iată de ce eu nu m-am plictisit nicio clipă la această probă. Iar din a treia seară de HOP l-am reținut pe Mihai Mocanu, singurul care a recurs la artificiul replicilor întrerupte, dând astfel mai multă concretețe interlocutorilor absenți și conturându-și propriul rol prin pasivitate și ironie.
La proba la alegere, secțiunea Grup, am râs. Mult. Adrian Rîmboacă, Iosif Paștina, Ștefan Voicu și Cătălin Vîlcu au fost împreună Măieștrii și s-au abandonat controlat unui text electrizant, care ne-a dus de la Shakespeare la Shrek și de la Vama Veche la Holograf. Cântat, peltic, etilic, cinetic, spontan, inflamabil și în alte câteva feluri, cei patru n-au economisit niciun mijloc ca să ducă hazul până la climax. La sfârșit nu se dădeau duși din scenă, iar după aplauze, parcă nici sălii nu-i venea să-i lase să plece.
Și poate că tot așa vom fi și sâmbătă seara, în ultima zi a Galei HOP #24, după musicalul Thrill Me cu Dragoș Ioniță și Andrei Mărcuță (regia: Ionuț Grama și Dragoș Muscalu, coproducție Touchstone Creative și Teatrul Metropolis) și, mai ales, după ce juriul îi va fi desemnat pe câștigători. Așa e starea de sfârșit de festival, puțin amăruie: recuzita se împachetează, energiile concentrate încep să se disipe, viața mirabil suspendată începe din nou să curgă. Gala se va fi încheiat și în urma ei vor rămâne amintiri, experiențe, încercări, visuri, dezamăgiri, lacrimi, prietenii, bucurii, poate regrete. Dar mai ales, sper, o neclintită încredere a celor treizeci și cinci de tineri actori în drumul pe care și l-au ales și în faptul că el li se deschide înainte, cotit și surprinzător, dar larg și posibil, că hopurile vor fi multe, dar că ei le vor depăși creator, că vor răzbi, vor crește, vor înflori și că, după fiecare cortină, vor auzi ropotind aplauzele.
(foto: Andrei Gîndac)