Au fost două probe impuse: una de film, așa cum am menționat, și una de teatru: un monolog din Shakespeare la alegere (între cinci personaje masculine: Hamlet, Claudius, Macbeth, Richard al III-lea și Shylock și cinci feminine: Julieta, Viola, Lady Macbeth, Katarina și Helena)- și o probă liberă.
În 2024, probele au fost intercalate, în aceeași zi fiind prezentate și momente de la probele impuse și de la probele libere, ceea ce mie mi s-a părut puțin haotic, dar, surprinzător, antrenant în același timp.
Concursul a debutat cu un moment din proba liberă, cel al actriței Maria Moroșan, cu un fragment din piesa Prima Facie de Suzie Miller. Momentul a fost un adevărat crescendo emoțional. La început mi s-a părut ușurel, dinamic și nu foarte pretențios, dar situația a evoluat într-un dramatism veridic și deloc clișeic. Ea este o avocata în timpul unui proces care pune în scenă o întreagă strategie a disimulării, se preface timorată și neinițiată în avocatură și își face oponenții să lase garda jos și să își sape progresiv groapa singuri, dar care ține întreaga operațiune în vizor, sub control, cu un calm neperturbat. Însă după încă o victorie apoteotică, după ce părăsește spațiul tribunalului, ajunge acasă în mijlocul unui proces căruia niciodată nu i-a dat de cap. Fratele ei e violent, mama e o femeie simplă care e mai mult pasivă și speriată, iar ea se simte, de data asta, neputincioasă. Ce îmi place l acest moment este cât de bine este realizată antiteză dintre incipit și deznodământ, dintre cât de stăpână este pe situație ca avocat și cât de pierdută se simte acasă. Momentul este mai puțin despre un avocat și mai degrabă despre multitudinea fațadelor (uneori contradictorii) ale unei vieți omenești.
Al doilea moment din proba liberă, cel al lui Leonard Chionac, intitulat Vlog nou- fetele, este adaptat după personajul Louis Lewanski din filmul La bête, despre un vlogger care își destăinuie în fața camerei eșecurile relațiilor cu fetele care l-au respins de a lungul vieții (adică toate, pe scurt). Momentul este un lung lamento pe tema asta, și aproape că îți vine să îl și compătimești în anumite momente, că vorba aia, măcar e băiat bun și încearcă. Dar concluzia lui din întreaga experiență e că ar trebui să ucidă toate fetele în cauză iar apoi să se angreneze în acte mai mult decât necreștine cu corpurile lor neînsuflețite (???). Ingenios (momentul, nu planul!), o leacă sinistru.
Ioana Cojocărescu e actrița care joacă o actriță, Magda (text propriu cu vagi influențe din Pescărușul de A.P. Cehov), căreia nu-i prea iese cu actoria și nu-și prea găsește locul. Ea răspunde la întrebările publicului și vorbește foarte jovial și entuziasmat despre cum se ocupă cu modelarea unor animăluțe din baloane la evenimente, însă cu o expansiune care ascunde o evidentă neliniște. Ca și când ar încerca să își compenseze această lipsă de loc din lume printr-o atitudine exuberantă, că poate nu mai sare în ochi. Este practic un personaj care joacă un personaj, iar dualitatea asta stratificată a fost bine realizată.
Acorduri (text propriu cu inserții din Opera de trei parale de Bertold Brecht, Macbeth și Hamlet de William Shakespeare) sunt cântate la acordeon de Andreea Alice Preda care își începe momentul cu o superbă șansonetă, o piesă de cabaret muzical, un gen care mie mi-a plăcut dintotdeauna. Însă asta este o uvertură în adevărată poveste, a unei actrițe care pledează în fața publicului despre faptul că poate să interpreteze roluri într-adevăr grele. Numai că acest talent nu se materializează într-un rol (deopotrivă greu sau nu). Iar momentul se încheie simetric (ceea ce am apreciat), tot printr-o piesă de musical, tot despre vise și aspirații care nu prind formă în timp și spațiu și rămân veșnic proiectate în gând - a personajului Cosette din Les Misérables (cinci steluțe din cinci pentru alegere).
Apoi un foarte timid băiat ne poartă printr-o incursiune introspectivă pe parcursul a 4 ani în care este îndrăgostit de o fată cu ochii de cafea, dar cu care îi e teamă să împărtășească mai mult de o privire. Bogdan Ifodi reușește cumva, pe textul #mamnascutdinnou să creioneze un parcurs psihologic atât de complex în cele câteva minute alocate scenei.
Anamaria Popa ne mărturisește cu cea mai firească indignare (pe baza textului Râs nervos, adaptat după Laughing Wild, de Christopher Durang) cum muzicantul ambulant care a găsit-o stând pe spate într-un șanț nu a fost capabil să îi împărtășească finul simț al umorului (și una peste alta o mai și întreba dacă are nevoie de ajutor). Un personaj trecut pe la ospiciu face acum acrobații emoționale pe firul psihologic invizibil de pe scena Galei HOP. Își pierde cumpătul că spectatorii nu pot înțelege evidenta tentă ironică a situației, se adună, iar noi suntem martorii ei oculari de primă categorie (iar interacțiunea ei cu publicul e atât de bine realizată încât eu una m am simțit părtașă de primă mână).
Miruna Gabriela Olteanu dă metaforic dezaprobator din deget cu privire la tutun într-un discurs deloc Despre efectul dăunător al tutunului (după A.P. Cehov). Cu o tentă contrastant umoristică își dezvăluie viața în fața publicului-confident și dă foc din temelii fațadei închisorii în care soțul ei - invizibil pe scenă, dar prezent în discurs - o încătușează. Sau mă rog, poate nu chiar din temelii, că la sfârșit fuge din scenă la auzul pașilor lui.
Mihai Mocanu schițează circumstanțele în care va fi desfășurat momentul prin gesturi și manierisme (dacă i-ar fi pus cineva un filtru alb negru nu mi ar fi fost greu să cred că privesc cel mai nou blockbuster al anilor 1920). Și chiar și cu suport textual (Sufleorul fricii de Matei Vișniec) tot gesturile sunt pilonul de temelie al momentului (plus capacitatea impresionantă a rinichilor săi de a filtra atâta bere - remarcabil, dom'le). Și în timpul ăsta reușește să ilumineze întreaga sală cu privire la cine trage de fapt sforile din umbră în lume (în spiritul clasic al unui geto-dac pursânge, doar).
Andra Colidiuc este imaginea perfect contrastantă momentului precedent, cu o scenă statică dar puternică prin text (Firul Ariadnei - text propriu cu inserții din Pearl de Ti West - de citit aici). Ea vrea să fie fericită, dar dincolo de asta, vrea să o vadă pe mama ei fericită. Însă noțiunile astea se bat oarecum cap în cap, pentru că de la mama ei a moștenit un destin dat din oficiu, un viitor pe care nu știe sigur dacă îl vrea, dar pentru care trebuie să își sacrifice principiile și chiar pe ea însăși, și nu în ultimul rând, multe, dar foarte multe cărți de rugăciune bune pentru orice situație, mai puțin cea în care se află.
Și asta-i tot la proba liberă pe ziua unu. Pentru proba impusă intrăm în sfera gigantului clasic, Shakespeare. Dar chiar dacă personajele se repetă din timp în timp, nu e nimic - nici măcar vag - repetitiv.
Antonia Scutaru este o Viola care își dictează propriul destin, care nu spune da de pe margine, aruncă inelul, decide să facă dreptate. La pol opus, Theodora Pintilie este o Katarina firavă al cărui set de valori este în perfectă conformitate cu cele ale secolului al 16-lea. Cătălin Vîlcu despachetează vălurile lui Richard al III-lea și îi lasă goliciunea monstruoasă a caracterului la vedere. Un personaj crud care se impune prin forță și privilegiu din lipsă de opțiuni și care acum nu dispune de niciun soi de izbăvire. Alexandra Bob e o Julieta mai fragilă și nevrotică, care se autochestionează dacă a pus prea multă bază pe cuvintele celui ce i-a încredințat sticluța.
Ileana Ursu este o Helena pe bună dreptate exasperată (ușor isterică, pesemne), iar în pauzele de la spălat rufe ne dă voie să îi citim disperarea (imposibil de camuflat) din ochi. Adrian Rîmboacă este un Hamlet 50% nobil, 50% gangster al anilor '50, 1% la granița cu nebunia (rezultă 101% dar nu citește nimeni articolul ăsta pentru precizia incontestabilă a calculelor). Ada Andreea Bicfalvi este o Viola de data asta ceva mai nedumerită și cu un plan ceva mai puțin clar, dar care se agață cu ultimele puteri de speranță.
Iosif Paștină e Richard al III-lea care nu poate desluși motivul unor consecințe mai puțin nefaste ale acțiunilor sale. Roxana Bîclea este o Lady Macbeth care mie îmi pare oarecum resemnată în ciuda aparentei sete de putere (râvnă care pare că e acolo doar ca obligo dramaturgic și nimic mai mult) însă cred că ar putea fi o nuanțare a personajului care merită să fie explorată. Andrei Pleșa este un Claudius care își regretă faptele săvârșite și nu îți poate ierta fratricidul nici măcar prin rugăciune (altminteri cunoscută ca tactică de cea mai înaltă calitate medievală). Iar Denisa Tudora este Julieta, dar o Julieta expansivă, deloc timorată care umple scena.
Și așa ia sfârșit și proba impusă, categoria teatru, ceea ce ne prilejuiește să plonjam în cea de a doua probă impusă, de data asta - film. Au fost două scenarii, alese de regizorul Emanuel Pârvu, dintre care fiecare concurent a avut de ales unul. Ambele situații sunt creionate pe spectrul tragicului, dar la capete opuse, zic eu. Prima este anticiparea unei despărțiri, prefigurată de o chestiune dintre cele mai triviale (o piesă de bicicletă care trebuie înlocuită). Însă dinamica conversației transcede cu mult tema și prefigurează despărțirea. A doua este tot un fel de despărțire, dar una mult mai aprigă și mai viscerală, adică moartea unui părinte. Fiecare scenariu a fost jucat în atâtea chei, atâtea nuanțe, atâtea ipostaze emoționale diferite. Am văzut disperare, amăgire, deznădejde, nedumerire, furie, tristețe, dezgust (promit că nu numesc doar personajele din animația Inside Out).
Nu în cele din urmă, la secțiunea de grup, Nicholas Bohor, Alexandra Catrina, Luca Fumuru și Larisa Oasenegre interpretează un text de Georgia Aimeri, Poartă-mă. Momentul pune niște întrebări care merită abordate ca teme de gândite care, deși au mai fost discutate de multe ori, sunt suficient de vaste cât să merite reluate, reanalizate, reinterpretate și descusute într-un context plastic. Monotonie confortabilă și sigură sau extazul incertitudinii și al noului? Merită să faci sacrificii din iubire, și dacă da, până în ce punct este sigur să mergi fără să dai prea mult din tine? Cât de mult poți să dai până când ajungi să fii doar o umbră a celui ce stătea odată în locul tău? Toate astea pe fundalul unui crime mistery al cărui autor suntem lăsați să îl bănuim.
Iar astfel... de fapt, nu chiar astfel pentru că ordinea nu e nici pe departe cea narată de mine, prima zi de gală HOP 2024 ia sfârșit.
(foto: Andrei Gîndac)