Lumina de la capătul metroului - Photophobia la Astra Film Festival, 2024

Acum puțin timp am trecut în revistă toată filmografia lui Michael Haneke pentru lucrarea mea de licență, iar documentarul Photophobia regizat de Ivan Ostrochovsky și Pavol Pekarcik m-a făcut să mă gândesc pentru o fracțiune de secundă la Le temps du loup / Vremuri de restriște (2003). Lungmetrajul lui Haneke spune povestea supraviețuirii unei familii care este pusă față în față cu atrocitatea unei lumi înfiorătoare, într-un trecut sau viitor greu de imaginat. Crud și sfâșietor, filmul păstrează distanța de siguranță specifică cineastului austriac și este ambalat ca o închipuire a unui context improbabil - pentru Photophobia, lucrurile sunt puțin diferite.

Documentarul de origine est-europeană aduce în prim-plan realitatea greu digerabilă a războiului din Ucraina, însă ce îl face cu adevărat special este modul în care reușește să comunice realitatea generală prin intermediul poveștii particulare a doi copii care bântuie beciurile întunecate ale metroului din Kharkiv, în timp ce luptele se desfășoară în lumea de deasupra. Perspectivele celor doi prieteni sunt înduioșătoare, în primul rând pentru că supraviețuirea subterană se desprinde prin intermediul ochilor inocenți, siliți să crească în murdăria unor vremuri neînțelese, dar și din motivele care fac referire la titlu. Fotofobia reprezintă hipersensibilitatea ochiului la lumină, or, pentru filmul celor doi regizori, lumina este metafora directă a existenței dincolo de stația metroului - singurul spațiu scăldat de lumină este îmbibat totodată de violență și lipsă de toleranță și empatie. În oglindă, nivelul inferior, deși este surprins în absența luminii, primește căldura sufletelor separate de un trai firesc și se transformă în spațiul ocrotitor al ființelor care se tem acum de lumina care cândva le încălzea căminele.


Așezat în perspectiva unui prezent încă dificil de imaginat, dar cu atât mai mult, de trăit, filmul transmite ideea principală conform căreia societatea ajunge să dezamăgească până în punctul în care lumina, un factor esențial și atât de simplu pentru supraviețuirea oricărei vietăți, devine un punct de spaimă asupra prezentului și viitorului. Îmi găsesc cuvintele greu, pentru că fac parte din segmentele încă ferite de inumanitatea unui război și tot ce scriu în acest text vine din empatie și imaginație controlată. În realitate, nu pot explica cum se ajunge aici și nici nu pot trata acest film ca pe un produs pe care trebuie să îl analizez. Toate criteriile formale și estetice rămân profund neimportante în fața premisei documentarului care reprezintă în sine un exercițiu de chestionare a lumii în care trăim și o meditație asupra valorilor care sunt cu adevărat importante. Nu putem deține controlul absolut și prea multe lucruri sfidează legile firești, cu toate acestea, resimt că Photophobia trasează un semnal de alarmă care ghidează privirea către empatie și necesitatea cultivării sale ca o soluție pe termen lung.

Scenariul real al minutelor surprinse declanșează conștientizarea rece că, de cele mai multe ori, filmele nu sunt doar filme. Poveștile pe care le vedem din spațiul sigur și detașat al spectatorului spun ceva despre societatea care le-a produs, despre contextul istoric, politic sau cultural și emană adevăruri mai ușor sau mai greu de acceptat.