Ambalaj semitransparent - Photophobia la Astra Film Festival, 2024

Dacă are cod de bare probabil are și dată de expirare. E un produs. Și dacă e un produs probabil are și ambalaj. Data de expirare nu o știm. Ambalajul este filmul. Produsul... sunt oamenii. Codul de bare?

Codul de bare este chiar titlul filmului. Pe un fundal negru, scrise cu alb, înălțate și înghesuite, literele cuvântului "photophobia" arată ca un cod de bare. Dă impresia că documentarul Photophobia, regizat de Ivan Ostrochovský și Pavol Pekarčík, scanează începutul războiului în Ucraina.

Primele cinci minute de set the scene stau nemișcate. Tempoul filmului este dat de bombele care cad ritmic, din ce în ce mai rar, până când își stabilesc un ritm constant. Ritm pe care îl preia și respirația ta. Acum respiri din ce în ce mai rar sincronizat cu exploziile pe care le auzi. Aceasta a fost folia care acoperă produsul. Apoi ți-e tăiată imaginea la codul de bare (titlul).


E ironic cum stația de metrou, transformată în ascunziș de bombe, devine un loc atât de familiar pentru copii. Noul acasă. Cum vor privi ei acel loc când se vor întoarce peste ani cu o altă minte? Se vor gândi "uite, acolo am trăit eu două luni din copilăria mea"? Le vor arăta altora "uite, pe aici m-am jucat eu când eram mic"? Cum se vor simți când își amintesc "uite, pe aici am alergat pe șine, am cotrobăit prin trenuri și am intrat peste tot unde era scris interzis"?

E caraghios cum filmul pare că ambalează ușor superficial într-o lumină aurie viața a doi copii: Nikita Tyshchenko și Viktoriia Mats. Ei aleargă și se joacă neastâmpărați pe șinele de tren. Momente pe care nu le simți în opoziție cu lumea prezentată anterior, ci ca pe un îndulcitor sintetic.

Niki și Vika trăiesc în Harkiv, al doilea cel mai populat oraș din Ucraina, după Kiev. Toți cei 1.500 de oameni care se adăpostesc în stație sunt portretizati ca produsul ieftin al războiului. Deși ei sunt poate cei mai afectați de război. Acești 1.500 de oameni (și nu doar ei) nu au mai văzut lumina zilei de câteva luni. De frică. Oamenii ăștia sunt reclama războiului peste graniță. Fețele lor apar la știri. Oamenii ăștia care stau între stâlpii metroului și dorm alături de animalele lor de companie. Și ce e pe stâlpi? Sunt reclame. Reclamă la mașină de tuns iarba, acea iarbă pe care nu au văzut-o de mai mult de două luni. Reclamă la haine, ei stând cu același haine de atât timp. Reclamă la parfum. Reclamă la cosmetice. Reclamă la ventilator. Reclamă la bormașină. Reclamă la trotinetă electrică. Reclamă la bandă de alergat... Degeaba stai și te uiți la soarele care strălucește pe faianța intrării de la metrou.

Filmul curge încet. Pinch-uiește momente din viețile celor 1.500 de oameni și urmărește cum Niki și Vika se împrietenesc. Photophobia arată cum acești oameni se ofilesc încet, încet, iar noi nu uităm de departe la ei și sperăm că se vor face bine.