Enrico Dindo a acceptat invitația maestrului Cristian Măcelaru, directorului artistic al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu de a susține acest recital, în contextul în care maestrul David Geringas nu a mai putut participa la eveniment, din cauza unor probleme de sănătate.
Programul serii a cuprins Fantesiestűke, op. 73, Adagio și Allegro op. 70 ambele lucrări compuse de Robert Schumann, Sonata în do major, op. 119 de Serghei Prokofiev, și Sonata nr. 2 în la minor, op. 81 de Nikolai Miaskovski.
Prima lucrare prezentată în recitalul de la sala Ateneului Român a fost Fantesiestűke, op. 73 de Robert Schumann.
Compozitorul german a fost primul care a folosit titlul Fantasiestücke, adoptându-l de la unul dintre autorii săi preferați, E T. A. Hoffmann. Titlul arată că este vorba de o piesă romantică în care expresia creativă este produsul imaginației nelimitate a artistului, iar conotație de fantezie justifică schimbările bruște de dispoziție.
Robert Schumann a scris patru Fantasiestücke, alături de aceasta pentru violoncel și pian, se află două pentru pian solo și una pentru trio cu pian. Deși, inițial Fantasiestücke, op. 73 a fost scrisă pentru clarinet în A și pian, însuși compozitorul a indicat că partea de clarinet se poate cântă de către violoncel sau vioară.
Fantasiestücke, terminată în anul 1849, este o reverie transpusă în sunet, în care nimic prozaic sau dur nu se întâlnește. Chiar și în ultima mișcare captivantă - Rasch und mit Feuer (Repede și cu foc) - energia exultantă, fără urmă de furie, are o tentă poetică.
În interpretarea violoncelistului Enrico Dindo și a pianistului Mikhail Mordvinov prima parte, Zart und mit Ausdruck (Tandru și expresiv), melancolia și starea de visare se metamorfoza treptat într-una de speranță, pregătind următoarea mișcare a Fantasiestücke. Cât de cald au sunat frazele muzicale arcuite (crescendo-diminuendo), cu intensificarea și apoi, diluarea vibrato-ului măiestrit executate de către Enrico Dindo, cu o tehnică de construcție a sunetului, care includea 'migrarea' punctului de contact al părului de arcuș cu coarda violoncelului, între căluș și tastieră! Minunat acel forte piano pe un sunet, provenind dintr-un altul, în legato.
Undele melodice ale violoncelului se împleteau sublim, într-un mers contrar, cu cele ale arpegiilor pianului. Emisa romantică, cu sunete care înfloresc, mult diferită de cea a stilului Baroc (unde vibrațiile corzilor de clavecin se stingeau rapid - ceea ce a influențat maniera interpretativă a vremii) a îngăduit și a potențat efuziunile sentimentale din această parte a Fantasiestücke.
Partea a doua, Lebhaft, leicht (Vioi, ușor) jucăușă, optimistă, energică, cu o secțiune centrală modulând în fa major, abundă de triolete în mers cromatic; se auzea un permanent dialog al violoncelului cu pianul. Acele scări cromatice ascendente, în triolete de optimi, în legato, erau cântate de către Enrico Dindo, cu avânt și agogică subtilă. Secvențele erau gradate logic, ca intensitate. Pedalizarea impecabilă realizată de pianistul Mikhail Mordvinov completa fluxul muzical. Cu cât simț estetic al frumosului au realizat cei doi artiști, de pe scena Ateneului, Coda părții a doua, unde încetinirea 'topea' muzica - Nach und nach ruhiger (treptat mai calm)!
Partea a treia, Rasch und mit Feuer (Rapid și cu foc) readucea teme din primele părți. Discursul muzical era aici, pătruns de pasiune, energie și de frenezie, undeva la granița dintre rațional și irațional. Totul decurgea din ce în ce mai repede (schneller), ducând interpreții la limite. Acele sforzandi în piano atât de fin mulate pe melodie, generau valuri dinamice. Coda părții, cu acea pedală continuă a pianului (Mit Pedal), a fost într-adevăr triumfală.
A doua lucrare interpretată în cadrul recitalului, de către Enrico Dindo și Mikhail Mordvinov, a fost Sonata în do major, op. 119 de Serghei Prokofiev. Premiera din 1950 a fost realizată de pianistul Sviastoslav Richter și violoncelistul Msitislav Rostropovich.
Sonata este de factură concertantă, cu teme pregnante de largă respirație, într-o țesătură armonică și polifonică măiestrită. Este compusă din trei părți: 1. Andante grave; 2. Moderato și 3. Allegro ma non troppo. Caracterul ciclic este evident. La începutul Sonatei auzeam, ca o ridicare de cortină, un solo de violoncel, cântat în registrul grav (o micro-cadență de doar trei măsuri). Violoncelistul Enrico Dindo cânta plena voce.
Apoi, din comentariile pianului se ivea o mică melodie, al cărei acompaniament constant în acorduri, era preluat de acordurile pizzicato izbitoare ale violoncelului. Dacă principala idee muzicală din prima parte se insera în forma de sonată clasică, uimitoare și voluptuoasă, cea de a doua temă, în Andante, apărea cu mare deschidere și cântată generos, extrem de flexibil. Pasajele în treizecidoimi ale violoncelului au strălucit printr-o interpretare veloce. Apoi, în partea mediană Moderato, având un caracter de scherzo, percepeam o mișcare plină de energie. Cursiv și omogen timbral a sunat dialogul dintre pian și violoncel, în incipitul părții a doua, unde pianistul Mikhail Mordvinov a reușit într-o manieră excepțională să prefigureze timbrul pizzicato al violoncelului (care imita apoi motivul muzical). Un staccato fantastic, aplicat acordurilor! Andante dolce a adus o melodie cântată cu gravitate de violoncel. Inițial, caracterul dansant predomina, dar apoi, se preschimba, devenind treptat, către episodul central, senin și sublim. În final, era sesizabilă influența muzicii lui Serghei Rahmaninov și Piotr Ilici Ceaikovski. Interesantă este și modalitatea în care, în decursul părții a treia a Sonatei, Allegro ma non troppo, compozitorul potrivește melodia, profund lirică rusă, cu cea grațioasă, amintind de muzica lui Joseph Haydn; acesteia îi adaugă ulterior genul de ritmuri tăioase, cele care conferă muzicii originalitate incontestabilă, amprenta Prokofiev. În chip admirabil, cei doi muzicieni au preschimbat atmosfera. Deși, finalul începe în Allegro, cantabilitatea din debut e surprinzătoare. Brusc se auzeau teme populare aspre, cântate incisiv. Ascultam o muzică cu raze de umor. În secțiunea Andantino, violoncelul, cu surdină, intona o melopee suavă. Picăturile sonore ale temei de la pian erau însoțite de un pasaj al violoncelului, în tremolo surd. Spre încheiere, discursul celor două instrumente se întețea, densitatea sonoră și intensitatea creșteau către un 'punct de fierbere': pasaje scalariforme ascendente rapide, acorduri în poziție largă. Un acord luminos al tonalității do major a concluzionat Sonata, interpretată magnific.
Am ascultat apoi, Adagio și Allegro op. 70 de Robert Schumann. Titlul original a fost Romanze und Allegro. Lucrarea a fost compusă în anul 1849, pentru corn și pian (opțional violoncel, contrabas, violă). Clara Schumann o definea ca "genul de piesa care îmi place, genială, proaspătă și pasională". Este într-adevăr o lucrare marcată de schimbări extreme de dispoziție și dialog intens între violoncel și pian. Lucrarea necesită flexibilitate emoțională în sunet și folosirea diferitelor culori.
Tema violoncelului din Adagio, se desfășura în Langsam, mit innigem Ausdruck (încet, cu o expresie sinceră). Melodia conține intervale depresive, precum terța micșorată. Brusc, a venit Allegro con brio, Rasch und feurig (rapid și înflăcărat). Din nou intervalul de terță micșorată aducea a suspin. Splendid a sunat secțiunea poco tranquillo, cu tema modulată într-o tonalitate îndepărtată, expansivă. Dinamizările prin triolete de optimi confereau un anume elan. Coda, în accelerando, a sclipit într-un stil romantic fulminant.
În încheierea recitalului, muzicienii Enrico Dindo și Mikhail Mordvinov au interpretat Sonata nr 2 în la minor, op. 81 de Nikolai Miaskovski. Sonata a fost compusă în anul 1948 și cuprinde trei părți: I. Allegro moderato; II. Andante cantabile; III. Allegro con spirito (inițial avea patru părți, dar compozitorul a renunțat la Menuet). Dedicată violoncelistul Mstislav Rostropovici, prima audiție a Sonatei a avut loc 5 martie 1949, cu Mstislav Rostropovici și pianistul Alexander Dedyukhin.
Lucrarea se remarcă prin sinceritatea sentimentelor, simplitatea extremă și transparența stilului, bogăția de teme largi, plastice și blânde, care implementează organic elementele cântecelor populare. Conține influențe din romantismul târziu al lui Piotr Ilici Ceaikovski, modernismul lui Igor Stravinski și Serghei Prokofiev, din impresionismul lui Claude Debussy, precum și înrâurirea puternică a lui Nikolai Rimski-Korsakov și Alexander Scriabin.
Parcurgând o lucrare a Alinei Alejandra Vázquez, intitulată: Analiză narativă și efectul ei asupra performanței [3], am aflat - în legătură cu prima parte, Allegro moderato, a Sonatei nr. 2 pentru violoncel și pian în la minor, op. 81 de Nikolai Miaskovski - despre identificarea a patru arhetipuri: romantism, comedie, ironie și tragedie. În interpretarea celor doi artiști de pe scena Ateneului, aceste aspecte ale semioticii muzicale se regăseau în logica discursului. Admirabilă sincronizarea și trăirea intensă a interpreților, care te țineau cu răsuflarea tăiată în multe momente.
Un motiv obsedant de la violoncel îmi provoca fiori.
Aplauze puternice și rechemări la rampă au răsplătit pe acești interpreți de elită. La bis, Enrico Dindo și Mikhail Mordvinov au cântat Romance nr. 8 din Suita Gadfly, op. 97a de Dmitri Șostakovici, transmițând cu multă sensibilitate, unda de nostalgie a piesei.
Un recital de mare clasă, care prin calitatea interpretării, aduce un omagiu lui George Enescu.
Mă gândeam la iluminarea colorată a scenei Ateneului, unde albastrul se revărsa până pe clapele pianului. Oare nu-l deranja pe pianist, să vadă clapele de fildeș alb, maculate cu o cerneala luminoasă? Parcurgem o era decorativistă kitschoasă! Ateneul nu este totuși, discotecă! Ar trebui oare să o coafăm pe Venus din Milo, celebra statuie? Ori s-o rujăm pe Mona Lisa, pictată de Leonardo da Vinci?
NOTE
[1] Enrico Dindo s-a născut într-o familie de muzicieni. La vârsta de șase ani a început să studieze violoncelul, iar ulterior a absolvit Conservatorul de Stat Giuseppe Verdi din Torino. Mai târziu, a lucrat cu Egidio Roveda și Antonio Janigro. Din 1987 a activat ca prim violoncelist al Orchestrei Teatrului La Scala din Milano, până în 1998. Enrico Dindo este "un violoncelist cu calități excepționale, un artist complet și un muzician format, cu un sunet extraordinar care curge ca o splendidă voce italiană", după cum spunea marele maestru Mstislav Rostropovich, atunci când i-a acordat Premiul I la Concursul de Violoncel Rostropovich, de la Paris, în 1997. După câștigarea acestui premiu, Enrico Dindo și-a început activitatea ca solist, concertând în numeroase țări, cu ansambluri prestigioase, precum: Orchestra Filarmonicii BBC, Orchestra Filarmonicii din Rotterdam, Orchestra Națională a Franței, Orchestra Națională Capitole Toulouse, Filarmonica Scala, Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg, Orchestra Simfonică de Stat din São Paulo, Orchestra Simfonică din Tokyo, Orchestra Simfonică din Chicago și Gewandhausorchester din Leipzig. De asemenea, a colaborat cu dirijori precum: Riccardo Chailly, Aldo Ceccato, Gianandrea Noseda, Myung-Whun Chung, Daniele Gatti, Yuri Temirkanov, Paavo Järvi, Valeri Gergiev, Riccardo Muti, precum și cu Mstislav Rostropovich. În 2000, Asociția Națională Italiană a Criticilor Muzicali i-a oferit Premiul Abbiati pentru cel mai bun solist al stagiunii 1998-1999, iar în 2005, președintele Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi, i-a acordat Premiul Vittorio de Sica. Dirijor al Orchestrei de Cameră I Solisti di Pavia, ansamblu pe care l-a fondat în 2001, director muzical al Orchestrei Simfonice HRT din Zagreb (2014-2021), director artistic al Academiei Filarmonica Romana (din 2022), Enrico Dindo predă violoncelul la Conservatorul Elveției Italiene din Lugano, la Academia Pavia, Cello și la cursurile de vară ale Festivalului Muzical Garda Lake.
[2] Mikhail Mordvinov s-a născut în aprilie 1977, la Moscova. A urmat pianul la Școala de Muzică Gnessin, cu Tatiana Zelikman. Și-a continuat studiile la Academia de Muzică Gnessin, sub îndrumarea lui Vladimir Tropp. Din 1999 a efectuat studii postuniversitare la Universitatea de Muzică și Dramă din Hanovra, Germania, sub conducerea lui Bernd Goetzke. A câștigat două premii I, la cel de-al 12-lea Concurs Schumann de la Zwickau (1996) și cel de-al 6-lea Concurs Schubert de la Dortmund (1997), Premiul G. Neuhaus de la Fondul Rostropovich (1997), Premiul German Academic Exchange Service (2001). premiu special la Marguerite Long Competition din Paris (2001); laureat al concursului Franz Schubert și Muzică Modernă de la Graz (2003); laureat la AMA Calabria la Lamezia Terme (2004); laureat la Rina Sala Gallo din Monza, Italia (2004); laureat la Piano-e-competition de la Minneapolis (2006), Premiul internațional în Principatul Andorra. În 2000, Mikhail Mordvinov a devenit solist la Filarmonica Academiei de Stat din Moscova, În prezent, face aproximativ 50 de apariții pe an în recitaluri, concerte orchestrale și muzică de cameră, mai ales în Europa. A efectuat turnee în Japonia, Coreea și SUA. În 2004, Mikhail Mordvinov a devenit profesor asistent la Academia de Muzică Gnessin. A înregistrat un CD solo, cu lucrări de Franz Schubert și Serghei Rahmaninov.
[3] Alina Alejandra Vázquez: A Narrative Analysis and its Effect on Performance Faculty of The University of Georgia, Athens, Georgia, SUA., (2017). "Conflictul poate fi găsit în diferite elemente muzicale inclusiv în entități programatice, motive, teme, formă, registru, zone cheie, ritm, dinamică, tempo, textură, timbrul și accente (...) Alte probleme importante includ, dar nu se limitează la: subiecte muzicale, convenții muzicale, caracter, text, titluri descriptive și atribuirea statutului antropomorf figurilor muzicale." (vazquez_alina_a_201705_dma.pdf)