Valentin Șerban a cântat pe vioara Guarneri del Gesù «Catedrala», care i-a aparținut lui George Enescu, pusă la dispoziție de Muzeul Național George Enescu. Liviu Prunaru a cântat pe o vioara de asemenea, Guarneri (1676).
Cei doi violoniști au evoluat, interpretând alternativ partitura de vioara întâi și cea de vioara a doua.
Prima lucrare prezentată a fost Grand Duo nr. 1 în sol minor pentru două viori de Charles-Auguste de Bériot [1], lucrare ce cuprinde trei părți: 1. Moderato; 2. Adagio Moderato; 3. Rondo. Allegro con spirito.
Ascultam cum prima parte se deschidea dramatic, cu duble coarde, acorduri și pasaje în staccato, apoi se trecea într-o melodie grațioasă, plină de farmec. Combinația dintre virtuozitatea deschisă și grația galică, precum și câteva tranziții, aduceau o atmosferă hedonistă. De fapt, melodiile create de Bériot, apreciate ca fiind în stilul operistic a lui Vincenzo Bellini; multe dintre ele sunt scrise în memoria soției sale, soprana Maria Malibran, decedată de tânără.
La sala Ateneului Român, Liviu Prunaru și Valentin Șerban au încântat publicul cu sonorități de o calitate excepțională. Remarcam un echilibru al intensităților, în care temerea că unul dintre interpreți ar fi acoperit de sunetul prea puternic al celuilalt, pur și simplu se transforma într-o conversație ce oscila între atitudinea prietenoasă și cea reciproc reverențioasă. Se completau timbral, apropiindu-și fiecare, spectrul sonor al viorii sale de cel al partenerului, demonstrând o înaltă gândire camerală. Scriitura partiturii celor două viori fiind într-un registru apropiat, totuși individualitatea luată în parte a fiecăruia reieșea cu claritate. Agogica elegantă, fină, fasona frazele muzicale intonate de cei doi interpreți. Sincronizarea lor mergea până la maniera de a vibra sunetele, înveșmântându-le cu o aură romantică.
Consonanța predomina în prima parte. Sextele și terțele, în duble coarde, erau acompaniate de valuri în șaisprezecimi cântate în legato, mai apoi de formule ritmice contratimpate, în optimi. Anumite pasaje îmi sunau ca prefigurând muzica lui Pablo de Sarasate, din duetul Navarra, op. 33 (1889).
A doua lucrare prezentată publicului de la sala Ateneului, a fost Suita pentru două viori de Garaźyna Bacewicz. Lucrarea, pe care a creat-o în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a ajuns să o plaseze printre cei mai buni compozitori polonezi ai secolului al XX-lea. A fost singura femeie care a fost acceptată ca atare de colegii ei bărbați.
Suita este un ciclu de șapte piese scurte, compuse în anul 1943, caracteristice pentru poetica muzicală a lui Grażyna Bacewicz (compozitoare și violonistă poloneză, de origine lituaniană). În creațiile sale, ea a căutat să rămână fidelă principiului autonomiei artei. "Sunt combinate în Suita pentru două viori, pe de o parte, gestul baroc (Telemann) și pe de altă parte, armoniile diatonice dure, colorate episodic de un cromatism \'învăluit' uneori, de un fond cvasi-tonal, în care anumite secvențe capătă un caracter mai mult sentimental-retro, decât unul ironic" [2]. Suita a fost menită unui scop didactic, însă ea farmecă prin claritatea structurii și melodiile interesante. Lucrarea cuprinde părțile: Allegro / Andante / Vivo / Tempo di minuetto / Allegro / Andante. Fughetta / Allegro.
Primul Andante aducea o temă cursiv intonată de vioara întâi, cu un acompaniament în triolete al viorii secunde. Admiram sincronizarea interpreților. Delicat a sunat Tempo di Minuetto, cu acea musette, unde pedala viorii întâi amintea de cimpoi; mișcarea s-a încheiat cu flageolete emise cu un timbru sticlos. În ultima parte a Suitei, ascultam un perpetuum mobile în manieră contrapunctică, cântat cu multă virtuozitate de Valentin Șerban și Liviu Prunaru.
Deși recitalul nu era unul făcând parte din concertele educative, interpreții au atenționat publicul că nu trebuie să aplaude după fiecare parte, ci doar la sfârșitul Suitei, care are șapte părți.
A treia lucrare cântată de Liviu Prunaru și Valentin Șerban a fost Sonata în la minor pentru două viori, op. postum, de Eugène Ysaÿe. O lucrare amplă, foarte solicitantă tehnic și expresiv, pe care puțini violoniști o includ în repertoriul lor cameral.
Sonata pentru două viori a fost compusă în anul 1915 și dedicată Reginei Elisabeta a Belgiei. Regina, pasionată de muzică, a fost chiar studenta lui Ysaÿe, la vioară. Duo-ul este probabil cea mai orchestrală piesă scrisă vreodată pentru două viori. Folosirea frecventă a dublelor coarde și a acordurilor multistratificate la ambii interpreți conferă lucrării o sonoritate de cvartet de coarde.
Compusă într-un stil foarte personal, Sonata pentru două viori are totuși influențe din mai multe stiluri și tehnici de compoziție diferite. Lucrarea este plină de acorduri modale, sonorități impresioniste și expresioniste, precum și de cromatism romantic târziu.
În prima mișcare, Poco lento, maestoso. Allegro fermo se simte caracterul dramatic și eroic, de altfel întâlnit și în Sonata nr. 3 pentru vioară solo, «Balada», precum și în Sonata nr. 4. Ascultam conglomeratul sonor ca de orgă. Cât de atent au transpus termenii de expresie notați în partitură, cei doi violoniști! În secțiunea Meno mosso quasi Moderato, de pildă, intervenția viorii secunde se cere a fi făcută sans hâte (fără ură), în timp ce prima vioară intonează sensibile o melopee. Agogica și planurile dinamice mergeau mână-n mână (ritenuto, smorzando și perdendosi). Compozitorul belgian a folosit o formă de sonată mai puțin tradițională, cu o mare fugă centrală (Allegro giusto), care constituie de fapt, punctul culminant, care debutează la sectio aurea.
A doua mișcare, Allegretto poco lento, este rapsodică, inspirată de impresionismul francez. O temă frumoasă, anacruzică, de opt măsuri, prezentată la început de vioara primă, reapare în diferite versiuni de-a lungul mișcării. Ascultam și savuram frumusețea frazei muzicale cântată semplice. Apoi, a urmat partea a treia, Finale. Allegro vivo e con fuoco, un rondo clasic. Ysaÿe a combinat aici tehnicile virtuozității romantice, cu pasajele cromatice, tipic expresioniste. Pulsația se întețea, sextolete de optimi legate vălureau cu repeziciune, flageoletele alternau cu zone cântate în pizzicato. Scări ascendente în spiccato, acompaniament în tremolo pasaje în leggerissimo, trăsături de arcuș folosind elasticitatea baghetei (ricochet) - toate contribuiau la contrastele dintre Refren și Cuplet. Gradările de intensitate erau splendid întrețesute cu accelerări de tempo (animando), densitatea sonoră impresiona, iar fluxul melodic era ornamentat cu șiruri de triluri.
După aplauze puternice, cei doi muzicieni au acordat două bis-uri: o parte din Sonata pentru două viori în do major, op. 56 de Serghei Prokofiev și un aranjament după tango-ul Por una Cabeza de Carlos Gardel, stârnind ropote de aplauze și multe ovații.
În holul Ateneului, s-a desfășurat și o sesiune de autografe a violonistului Valentin Șerban, organizată de Editura Casa Radio.
Încă un recital, ce demonstrează interesul crescut al spectatorilor, pentru evenimentele conexe Concursului Internațional George Enescu, 2024.
NOTE:
[1] Virtuozul belgian, Charles Beriot a fondat o școală de vioară, cunoscută sub numele de școala franco-belgiană, care a combinat spectacolele 'pirotehnice' ale lui Paganini cu eleganța clasică franceză, și care a produs o generație de mari violoniști belgieni, printre care Henri Vieuxtemps și Eugène Ysaÿe - sllmf.org
[2] pwm.com.pl/suite,grazyna-bacewicz