În ultima etapă a concursului au evoluat: Tatiana Dorokhova (33 de ani, din Rusia), care a interpretat Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în re minor, op. 15 de Johannes Brahms, Roman Lopatynskyi (31 de ani, din Ucraina), care a interpretat Concertul nr. 2 în si bemol major pentru pian și orchestră, op. 83 de Johannes Brahms și Evgeny Konnov (32 de ani, din Rusia), care a interpretat Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în si bemol minor, op. 23 de Piotr Ilici Ceaikovski.
Cei trei finaliști au fost acompaniați de Orchestra Filarmonicii George Enescu, la pupitrul căreia s-a aflat dirijorul Christian Reif.
Juriul alcătuit din Președinte - Lilya Zilberstein (Rusia), membrii Vovka Ashkenazy (Islanda), Luiza Borac (România), Dana Borșan (România), Sina Kloke (Germania), Andrei Pisarev (Rusia), Alexander Shtarkman (SUA.), Simon Trpčeski (Macedonia) și managerul Martin Campbell-White (Marea Britanie), a acordat următoarele premii:
Premiul I: Roman Lopatynskyi [1], în valoare de 15.000 de euro net.
Roman Lopatynskyi a câștigat de asemenea, Premiul «Radu Lupu» pentru cea mai bună interpretare a unei lucrări de George Enescu, în valoare de 3.000 de euro net, premiu care a fost înmânat de soția marelui pianist român.
Premiul II: Tatiana Dorokhova, în valoare de 10.000 de euro net.
Tatiana Dorokhova a câștigat de asemenea, Premiul pentru piesa impusă - «Bulz» pentru pian, compusă de Doina Rotaru.
Premiul III: Evgeny Konnov, în valoare de 5.000 de euro net.
Evgeny Konnov a câștigat de asemenea, Premiul audienței, în valoare de 1.000 de euro net.
Trofeele Concursului Enescu au fost realizate de către artistul Mihai Băncilă.
Un Premiu special a fost acordat unei concurente din etapa I:
Pianista Alexa Stier, care a câștigat Premiul «Constanța Erbiceanu», în valoare de 2.000 euro net.
O finală captivantă, în care pianiști deosebit de talentați, după ce au străbătut dificilul parcurs al prestigiosului Concurs Internațional George Enescu, în ultima etapă au putut să-și arate calitățile interpretative, pregătirea minuțioasă, rezistența și experiența concertistică. Evenimentul a fost transmis pe postul de televiziune TVR Cultural, pe postul Radio România Muzical și on line.
Ca și la mult așteptatele finale ale Concursului Enescu, prezentatorul Marius Constantinescu a inițiat publicul, înfățișând palmaresul fiecărui concurent și a elogiat colaborarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu.
Alături de membrii juriului, în sală se aflau Directorul Artistic al Concursului George Enescu - dirijorul Cristian Măcelaru, Managerul ARTEXIM - Cristina Uruc, Directorul general al Filarmonicii George Enescu - Marin Cazacu, Strategic Communication Consultant - OMA VISION - doamna Oana Marinescu, precum și un numeros public.
Prima concurentă, Tatiana Dorokhova, a interpretat Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră în re minor, op. 15 de Johannes Brahms.
Compus în anul 1858, Concertul nr. 1 de pian reprezintă o treaptă nouă, mai complexă, a gândirii orchestrale de maturitate a lui Johannes Brahms, o formă intermediară între simfonie și concert. Prima audiție a avut loc la 27 ianuarie 1859, la sala Gewandhaus, din Leipzig. Opus 15 este un concert care derogă de la ideea de spectaculos În această lucrare, virtuozitatea tehnică acrobatică, cea care a dominat perioada romantică (Franz Liszt), pălește în fața substanței muzicale profunde. În re minorul brahmsian, melodia licărește timid, la început, printre momentele aspre și întunecate ale primei părți Maestoso, pentru ca mai apoi, să se impună treptat.
În debutul concertului, Tatiana Dorokhova a reușit să transmită tragismul vehement, aproape sălbatic al acestei muzici inspirate.
Zăream cu coada ochiului un membru al juriului de pian. Întreaga lui ființă simțea muzica de pe scenă, ca și cum el ar fi fost solistul. Anticipa fiecare intrare, fiecare solo al suflătorilor; chiar dirija (după opinia mea mai precis decât Christian Reif). Și nu era singurul maestru care nu se putea abține să gesticuleze uneori cu mâinile pe o tastatură imaginară de pian, la auzul minunii scrise de Johannes Brahms.
Încercam să-mi explic dacă, nu cumva, cele câteva scăpări (chixuri) ale cornului solo din incipit, erau cauzate de prezentarea lui Marius Constantinescu, care a durat cam mult, iar instrumentele de suflat (mai cu seamă cele de alamă) se \'răciseră' și nu mai răspundeau optim.
Am remarcat că pianista Tatiana Dorokhova avea multe momente în care cânta extrem de sensibil, cu o frazare nobilă și o interiorizare demnă de o mare artistă, posedând și o forță remarcabilă de transmitere a trăirilor. Presiunea concursului și solicitarea intensă de pe parcursul etapelor și-a spus cuvântul în unele segmente din prima parte. Din păcate, dirijorul Christian Reif nu a reușit să evite decalajele dintre solist și orchestră. Spre toată lauda, juriul a înțeles și nu a depunctat-o major pe concurentă, pe acest considerent, pianista câștigând Premiul II. Solo-urile de oboi și flaut, precum și cel de clarinet din partea a doua, Adagio, au sunat calitativ, în stil romantic. Solista Tatiana Dorokhova comunica cu ajutorul sunetelor fin timbrate, o liniște și un sentiment de împăcare (însuși Brahms a scris pe partitura primei ediții a concertului: Benedictus qui venit in nomine Domine / Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului. Moartea lui Robert Schumann l-a marcat puternic pe Johannes Brahms). Tatiana Dorokhova a insuflat auditoriului tocmai acest sublim sentiment de pioșenie, creând o atmosferă meditativă splendidă.
În partea a treia, Allegro non troppo, solista a intuit perfect, prin intermediul mânuirii clapelor pianului, gândirea impetuos stenică a concluziei acestui concert. Pianista a realizat cu "vervă improvizatorică și paradoxală simplitate acea melodie ascendentă, pornită pe o formulă ritmică sincopată, cu rol intermediar între tema refren și tema de bază a tehnicii componistice cu variațiuni" [2]. Frumoase înlănțuirile contrapunctice, ingenioasă împletirea cu ansamblul orchestral, și bine afirmate episoadele intercalate între Refren și Cuplete! Se simțeau în această parte o glorificare a vieții, cu nuanțe variate ale fericirii, până la o împlinire. Interpretarea Cadenței a reflectat indicația compozitorului: Quasi Fantasia.
Publicul a aplaudat intens prestația acestei concurente, rechemând-o la rampă.
Roman Lopatynskyi a fost solistul Concertului nr. 2 în si bemol major pentru pian și orchestră, op. 83 de Johannes Brahms, concert terminat în anul 1881.
De la primele sunete am avut senzația că pianul de pe scenă a căpătat sonorități complet noi, mult mai vii. M-a cuprins o bucurie rară, ascultând relieful melodic, cu pante ale temelor muzicale înfățișate sublim de către acest pianist. Maniera sa interpretativă este convingătoare și autentică, dovedind că posedă o claritate acustică morfologică a realizării detaliilor.
A ales cu grijă tempo-urile celor patru părți (1. Allegro non troppo; 2. Allegro appassionato; 3. Andante; 4. Allegretto grazioso-Un poco più presto). Desigur, Roman Lopatynskyi cunoștea aserțiunea dirijorului francez Charles Munch, care a fost întrebat odată, în ce tempo trebuie cântată o lucrare muzicală? Dirijorul alsacian a răspuns atunci: "Dacă nu știți ce tempo trebuie să luați, mai bine să nu o cântați deloc"[3]. Dar Roman Lopatynskyi a știut mereu ce tempo să ia, și a cântat fantastic întreg concertul, impunându-se în fața orchestrei, care, de astă dată, din fericire, era mai atentă la solist, decât la gesturile dirijorului, care se limita a bate măsura și făcând grimase inestetice.
Admiram la acest pianist Roman Lopatynskyi, capacitatea sa superioară de susținere mentală a traiectoriei interioare a frazei muzicale, derivată din descifrarea corectă a acesteia. El realiza o cursivitate supra-ritmică, un fluid aparent infinit al discursului muzical. Îndrăznesc să spun, că am perceput la acest interpret o cultură stilistică deosebită (evidentă chiar și din maniera sa de modelare a accentelor: nuanță - caracter - timbru).
În partea a doua a concertului, Allegro appassionato, suflul de baladă nordică, era prezent. Viorile și violele se aflau în prim plan.
Excelent solo-ul de violoncel cântat de către șefa de partidă Mădălina Fara, în debutul Andante-ului: sensibil, cu un veritabil tremol interior, cu o desfășurare molcomă, dublată de un ton vibrat calitativ.
Iar coordonarea cu pianul solist a fost una impecabilă.
Această melodie din Andante a fost ulterior folosită de Johannes Brahms, în liedul Immer leiser wird mein Schlummer (Somnul meu devine din ce în ce mai liniștit), op. 108 nr. 2.
Versurile poetului Hermann Lingg (1820-1905): "Somnul meu se liniștește din ce în ce mai mult, / Numai durerea mea, ca un văl, / Minciuna tremurând peste mine. / Te aud adesea în visele mele / Chemând în afara ușii mele, / Nimeni nu veghează și te lasă să intri, / Mă trezesc și plâng amar. / Da, va trebui să mor, / Vei săruta altul / Când voi fi palid și rece. / Înainte să bată adiere de mai, / Înainte ca sturzul să cânte în pădure; / Dacă m-ai mai vedea o dată, / vino curând, vino curând! "
Pianul nara o povestire într-un pianissimo diafan. Câteva figurații au însoțit în Codă, tema reluată de violoncel. Minunat a sunat și cuplul de clarinete.
Roman Lopatynskyi surprinde și prin strategia sa de a exacerba contrastele: pentru a evidenția natura cantabilă a unei idei muzicale în care serenitatea domina, artistul o prefigura prin niște sunete marcate în forte.
În ultima parte a concertului, Allegretto grazioso, ascultam derulându-se cinci secțiuni cu teme diferite, între care una cu ritmuri din folclorul maghiar. Impresionant a răsunat micul marș cântat inițial de pian și reiterat de ansamblul orchestral în Codă.
La încheierea concertului, publicul din sala Ateneului Român a izbucnit în ropote de aplauze, minute în șir. Un flux empatic se revărsa spre interpreții de pe scenă.
A urmat concurentul Evgeny Konnov, care și-a ales să interpreteze grandiosul și popularul Concert nr. 1 pentru pian și orchestră în si bemol minor, op. 23 de Piotr Ilici Ceaikovski, având părțile lucrării: 1. Allegro non troppo e molto maestoso - Allegro con spirito; 2. Andantino semplice - Prestissimo - Tempo I; 3. Allegro con fuoco - Molto meno mosso - Allegro vivo [4].
Evgeny Konnov a reușit, dincolo de virtuozitate, să inducă senzația de unitate a fiecărei mișcări ce alcătuiește concertul. El a evidențiat legătura motivică intre temele concertului. Piotr Ilici Ceaikovski a folosit în Expunerea propriu-zisă a primei părți și o temă dintr-un cântec popular ucrainean [5]. Acest concert este atât de popular tocmai fiindcă are melodii ușor de reținut. Pianistul a menținut tensiunea pe parcursul unor îndelungi pasaje incluse în arhitectonica lucrării.
După tumultul acordurilor din începutul concertului, a doua temă a beneficiat de intimism (poco meno mosso). Celebrul pasaj ce conține lanțuri de octave, amplasat la sfârșitul expoziției a fost cântat cu aplomb. Cadența a adus material tematic prezentat deja, dar cu elemente de dificultate tehnică sporită.
Melodia flautului a deschis partea mediană a concertului, Andantino semplice. Combinația timbrală a acestuia cu pizzicato-ul corzilor a conferit o atmosferă liniștită, odihnitoare. După o tranziție, ascultam tema cântată din nou de două violoncele și mai apoi de către oboi. În contrast, pianul intervenea cu pasajul său de virtuozitate. Apoi, rolurile se inversau și pianul acompania tema cântată de instrumentele cu coarde. În rondo-ul final, Allegro con fuoco, Evgeny Konnov a reușit să sugereze câteva aspectele semantice ale muzicii lui Ceaikovski: optimism (un marș), dramatism extins (fuziunea solist-orchestră). Allegro vivo din partea finală a Codei a sunat copleșitor, magistral.
Auditoriul a răsplătit cu aplauze puternice, îndelungate și ovații pe acest concurent deosebit de valoros.
O finală de Concurs Enescu care te face să iubești muzica, fără limite!
NOTE
[1] Roman Lopatynskyi a cântat în prima etapă a concursului: Johann Sebastian Bach - Preludiul și fuga nr. 4 în do diez minor, BWV 849, «Clavecinul bine temperat» - Caietul I, Joseph Haydn - Sonata în si minor, Hob. XVI/32, Claude Debussy - Studiul L. 136 nr. 12, Pour les accords și Franz Liszt - «Studiul transcendental» în re minor, S. 139 nr. 4, «Mazeppa»
În etapa a doua a cântat: Ludwig van Beethoven - Sonata nr. 13 în mi bemol major, op. 27, «Quasi una fantasia», Diana Rotaru - «Bulz» pentru pian și Igor Stravinski - Trei mișcări din baletul «Petrushka».
În etapa semifinală a cântat: George Enescu - Sonata nr. 3 în re major, op. 24 și Robert Schumann - Studiile simfonice, op. 13 (cu variațiuni postume).
[2] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale; vol. III, editura Fundației Culturale Române, București, 1998, pag. 500.
[3] Răducanu, Mircea Dan: Principii de didactică instrumentală; Editura Muzicală GRAFOART, pag. 113.
[4] Ceaikovski a aranjat această lucrare și sub formă de concertul pentru două piane (patru mâini) în decembrie 1874. Totodată concertul a fost revizuit și i s-au adus modificări în anii 1879 și între 1888-1890.
Concertul a avut premiera la Boston, Massachusetts, SUA, la 25 octombrie 1875.
[5] "Oi, kriache, kriache, ta y chornenkyi voron..." (O, corbul negru, corbi, corbi...). Cântec popular ucrainean despre un tânăr cazac plecat fără urmă și despre mama lui îndurerată.