Un Babel din care doar iubirea ne salvează

Filmul la care jurnaliştii au făcut pînă acum cea mai lungă coadă, la care au aplaudat şi suspinat cel mai mult este Babel de Alejandro González Iñárritu şi a fost proiectat ieri. Filmul avea toate atuurile pentru care să-i fi adus pe jurnalişti în număr atît de mare la proiecţia de la ora 8,30. Un scenariu scris de Guillermo Arriaga, premiat anul trecut aici la Cannes pentru cel mai bun scenariu, Brad Pitt şi Cate Blanchett pe generic, muzica lui Gustavo Santaolalla, un titlu care promite o nouă construcţie în mozaic, precum precedentele succese ale mexicanului, Amorres peros şi 21 grams. Suficiente motive aşadar. Iar dificilii jurnalişti, obosiţi oricum (unii ţîţîie deja cînd cei din spate le împing scaunul cu genunchii sau devin tot mai nervoşi din pricina aglomeraţiei), au stat cuminţi chiar şi cînd proiecţionistul, probabil emoţionat şi el, a încurcat rolele şi a reluat-o pe una care mai fusese o dată.

Cu acest film, dedicat celor doi copii ai săi, datorită cărora, aşa cum scria pe ecran la final, orice întuneric devine luminos, Iñárritu se alătură mesajului uman şi tandru al lui Almodóvar, autorul celuilalt film dat aici la Cannes drept favorit la Palme d'Or, Volver. Iñárritu nu se îndepărtează nici de universul său tematic, ci îl aprofundează sondînd în maniera sa orchestrală şi sinestezică tarele adînci ale lumii în care trăim. El preia mitul biblic al Turnului Babel pe care-l explicitează prin Teoria haosului emisă de Gleick secolul trecut. Dacă "bătaia din aripi a unui fluture la Beijing poate provoca o furtună la New York", atunci şi un glonţ tras din greşeală de nişte copii care învaţă să vîneze în Maroc provoacă o reacţie în lanţ. În Mexic, dar şi în Japonia. Poate că nu reacţie în lanţ e sintagma cea mai potrivită, pentru că nu poţi spune cu exactitate care e cauza şi care efectul. Ca şi în 21 grams, istoria e circulară şi orice efect poate fi cauză. Datele ne sunt oferite pe rînd, cu zgîrcenie, spectatorul fiind lăsat să le găsească mai degrabă singur. Brad Pitt şi Cate Blanchett sunt doi soţi plecaţi în vacanţă în Maroc. Aceasta e prima poveste. Femeia e împuşcată în autocarul cu occidentali, în plină pustietate, vestea face înconjurul planetei, e dată la ştiri ca un atac al teroriştilor, ambasada americană se fereşte să trimită o ambulanţă. Copilul care a împuşcat-o din greşeală îşi va pierde pe urmă fratele, într-o altercaţie cu poliţia care-l caută pe vinovat. Pe cealaltă parte a planetei, la graniţa Statelor Unite cu Mexicul, doi copii blonzi ca nişte îngeri sunt luaţi de doica lor mexicană la nunta fiului acesteia, peste graniţă, pentru că femeia nu avea cu cine să-i lase. La întoarcere, nepotul femeii face pe isteţul în faţa vameşului, forţează graniţa şi îi abandonează pe cei trei în plin deşert. Cînd e descoperită de grăniceri, femeia e expulzată. În Japonia, o adolescentă surdo-mută a cărei mamă a murit de cîteva luni se luptă cu izolarea de toate genurile frizînd nimfomania, pentru ca pe măsură ce trece timpul să aflăm că tatăl ei îi făcuse cadou unui marocan arma cu care fiul acestuia o va împuşca pe americană.

Iñárritu declară că a vrut un film despre neînţelegere, despre diferenţa dintre culturi - adevăratul Babel al zilelor noastre. Dar el găseşte şi cheia - iubirea, cea a părinţilor pentru copii, a copiilor pentru părinţi, a doicilor pentru copiii altora, a bărbaţilor şi femeilor între ei şi aşa mai departe. Iubirea e - ne demonstrează Iñárritu pe parcursul a aproape două ore şi jumătate - limbajul universal.

La conferinţa de presă la care a luat parte toată echipa, cineastul a mărturisit că a dorit un film care să vorbească despre prejudecăţi, într-un mod lipsit de prejudecăţi. Succesul lui Babel de-aici de la Cannes (mai mult ca sigur că şi succesul la inima juriului) se datorează umanităţii sale, sincerităţii şi inteligenţei cu care demonstrează, aşa cum spune la un moment dat doica în deşert, că oamenii nu sunt răi, dar că se întîmplă să facă şi lucruri rele. Dacă Babel îţi merge drept la inimă şi te emoţionează pînă la lacrimi este pentru că pune pe ecran acele lucruri pe care le ştim cu toţii, dar le ascundem în spatele prejudecăţilor.

Mesajul filmului lui Iñárritu merge de minune cu ce am citit într-o revistă. Ian McKellen, invitat de onoare al festivalului spunea, vorbind despre atracţia sa pentru roluri negative, că răul e un termen relativ, inexistent aproape, argumentînd prin convingerea lui Saddam Hussein ori a teroriştilor londonezi că acţionează în numele binelui. Or, Iñárritu mărturisea ieri la conferinţa de presă că s-a săturat, ca om şi ca părinte, de întorsătura pe care au luat-o lucrurile azi, cînd brusc s-a umplut lumea de "terorişti" şi de prejudecăţi iar oamenii au tot mai puţină încredere unii în alţii. E foarte posibil ca Babel să ia Palme d'Or-ul, dar dacă va fi aşa, va deveni lumea mai bună?