Cinematograful post-11 Septembrie tinde să depăşească politicul - Babel

Dacă atacurile teroriste de la 11 Septembrie au pus capăt unei epoci, ele n-aveau cum să nu influenţeze şi producţia cinematografică. Babel este unul dintre filmele ce reflectă cel mai bine spaimele şi capcanele prezentului, un film actual ce arde politicul, trimiţînd spre un posibil teren comun pentru glagoria vocilor.

Faţă de reconstituirile literale (United 93 de Paul Greengrass) sau melodramatic-realiste ale evenimentului (World Trade Center de Oliver Stone), cinematograful american somatizează trauma şi altfel. Crash (de Paul Haggis) şi Babel (de Alejandro González Iñárritu) aparţin acelei categorii de filme care, deşi nu au legătură directă cu 11 Septembrie, iau pulsul unei realităţi în care interconectările şi relaţiile trebuie repuse în discuţie, căci realitatea ne-a arătat că ceva merge evident greşit. Aceste filme consfinţesc în acelaşi timp un nou curent în scriitura cinematografică. Crash şi Babel sunt asemănătoare multe privinţe. Au ca personaje oameni obişnuiţi confruntaţi cu o realitate, cea de după 11 Septembrie, caracterizată prin intoleranţă, neînţelegere şi prejudecăţi. Paul Haggis construieşte în Crash o construcţie mozaicată în care poveştile mai multor personaje din Los Angeles, de diferite etnii, se intersectează şi se influenţează reciproc. Scenariul, ca şi jocul foarte uman al actorilor convingeau imediat spectatorul, chiar dacă unii au reproşat finalul melodramatic şi "prea american". (Dar probabil că atacurile teroriste ne-au lăsat şi cu naturelul mai simţitor, ceea ce e firesc.).


Teama de terorişti naşte... terorişti

Alejandro González Iñárritu lucrează cu mai puţine personaje, dar are o mai mare libertate geografică. El pune în relaţie poveşti care se desfăşoară în Maroc, Japonia, Statele Unite, Mexic. Pentru cineastul mexican, Babel închide trilogia deschisă de Amores perros şi continuată cu 21 Grams, toate cele trei scenarii fiind scrise de Guillermo Arriaga. Arriaga este unul dintre cei mai bine cotaţi scenarişti ai momentului, pentru felul în care poveştile lui sunt în egală măsură construcţii geometrice perfecte, dar, pe alt plan, inteligente puneri în abis ale condiţiei umane. Dacă 21 grams alcătuia şi dezasambla un puzzle cu mai multe variante, în care vieţile personajelor erau "recitite" în funcţie de cum se aranjau piesele, Babel lucrează pe un nivel mult mai vast. Confuzia limbilor văzută azi de cuplul Arriaga-Iñárritu ţine nu de lingvistică, ci de necunoaştere. Aşa-zisul terorist care ucide o turistă americană în Maroc e un copil care învăţa să tragă cu puşca. Doar teama de terorişti, amplificată de mass-media, îi pune în cîrcă acest titlu, deşi în zona respectivă nu existau terorişti. Evenimentul din film, exploatat de presă, atinge politicul pentru a se rupe apoi de el.


Întoarcerea acasă

Cinematografului american politic al anilor '70 i se opune acum o reîntoarcere la adevăratele valori, mai profunde decît cele "vîndute » pînă acum de cultura şi societatea americană. Tendinţa acestor filme e de a repune în discuţie ceva ce ţine mai mult de metafizică decît de existenţa imediată şi care se leagă poate şi de teama de iminenţa sfîrşitului lumii, şi de încălzirea globală, dar şi de neîncrederea oamenilor în buna credinţă a politicienilor şi în rostul politicii. Babel caută o esperanto a inimii şi dacă ne trimite la Biblie şi la origini, e pentru a ne obliga la o recapitulare personală a greşelilor «cu voie sau fără de voie» care ne-au adus unde suntem. Filmul ilustrează perfect ceea ce a fost numit în meteorologie «Efectul fluture» şi care spune în esenţă că o modificare cît de mică a condiţiilor iniţiale antrenează modificări tot mai mari în cursul procesului. În film, gestul unui japonez care a lăsat o armă, cadou, prietenului marocan duce, amplificat, la drama unei familii americane. E, poate, lecţia pe care o învăţăm astăzi cu toţii: orice gest pe care-l facem, bun sau rău, ne afectează pe toţi, indiferent de cît de importanţi sau de neînsemnaţi suntem.


Efectul Gore

Asistăm azi la o un tot mai vast proces de conştientizare şi de asumare a propriile greşeli. Luaţi enormul succes al documentarului An Inconvenient Truth, realizat de Davis Guggenheim, în care Al Gore politicianul devine Al Gore ecologistul, explicîndu-ne, cu indicatorul, în ce situaţie disperată ne-a adus inconştienţa în exploatarea resurselor. Succesul filmului e un semn că tot mai multă lume e într-adevăr îngrijorată de schimbările climaterice. Filmul e o lungă demonstraţie lipsită de vreun artificiu tehnic ori artistic, dar e foarte explicit şi extrem de eficient. El se termină tot printr-o adresare directă, personală, invitîndu-ne pe genericul de final să aplicăm ce-am învăţat. Să cumpărăm alimente ambalate ecologic. Să ne luăm, dacă ne dă mîna, maşini ecologice. Numărul tot mai mare de întîlniri, la diverse niveluri, pe teme ecologice, dar şi reacţiile oamenilor obişnuiţi sunt un semn că, probabil, ceva în mentalul colectiv se mişcă. Şi aici, gestul mărunt al fiecăruia poate reverbera.