Babel-lor din lumea-ntreagă

Într-o dimineaţă, cineva mi-a zis aşa: "Am visat azi-noapte cum trebuie să începi cronica la Babel: Ştiu, o să vă spun un clişeu pe care l-aţi auzit şi la grădiniţă, şi în liceu, şi la examenul de bacalaureat, dar Amores Perros este cel mai bun film al lui Inarritu din trilogie". Şi este perfect adevărat.

Dar vreau să vă uitaţi foarte bine la cum începe acest articol. Este format din mai multe planuri care se intersectează, intriga e relativ comună, personajele sînt diverse, dar se intersectează la un moment dat, iar temporal vorbind, lucrurile sînt cam pe-acolo. Cam aşa este şi Babel. Şi chiar dacă introducerea mea se bazează pe o realitate, mi se pare clar un merit faptul că regizorul a reuşit să facă patru poveşti separate, patru telenovele diferite, şi să le îmbine în aşa fel încît să te simţi uşor frustrat de fiecare dată cînd schimbă acţiunea.

Din Maroc în Tokyo şi din California în Mexic, camera se plimbă şi imaginile se succed rapid, povestind nişte intrigi paralele, care se întrepătrund. Brad Pitt este pentru prima oară un turist neputincios, Cate Blanchett stă mai mult la pămînt, rănită, Japonia e glorioasă ca în Lost in Translation, Marocul este fix aşa cum te aşteptai să fie, gol şi fierbinte, iar Mexicul e un prilej pentru Inarritu de a-şi dezlănţui simpatia pentru ţara natală, colorată şi românească.

Totuşi, nu este genul de film de la care să pleci convins că ai plătit pentru două ore şi ceva de entertainment. Mai degrabă pleci cu nişte kilograme în plus pe umeri, în ciuda happy-end-urilor. Este mai curînd un exerciţiu de stil de 142 de minute care încearcă să îţi inoculeze morala tragediilor universale. Un elev de grădiniţă care ar şti să scrie ar scrie că peste tot în lume disperarea şi fericirea sînt la fel, fie că e vorba de mexicană, americană, arabă, japoneză sau linişte.

Pe de altă parte, chiar şi un elev de grădiniţă ştie că Amores Perros este cel mai bun film al trilogiei.